I mediat după ce am terminat de citit cartea lui I. Funeriu, Biografii lexicale, am început să o citesc încă o dată. Nu numai pentru că mi-a plăcut foarte mult, ci și ca să fiu mai atent la informațiile de mare interes din cuprinsul ei. La prima lectură am fost atât de captivat de viața –‒ deloc romanțată, dar povestită cu talent literar – a cuvintelor românești, încât am uitat să-mi mai și notez în minte câte ceva în legătură cu trecutul lor.
Știu, desigur, destul de multe despre istoria cuvintelor, pentru că am urmat, în tinerețe, Facultatea de Limba și Literatura Română și pentru că o viață întreagă am citit tot ce se putea citi pe această temă, de la Constantin Noica la Marius Sala.
Dar I. Funeriu are atâta farmec în istorisirile sale, încât chiar și ceea ce știai de multă vreme devine interesant. Ca să nu mai vorbesc de ceea ce afli din cartea sa abia acum, cu surprindere.
Autorul ia câte un cuvânt, de obicei unul folosit frecvent în comunicarea curentă (și anonimizat prin folosire), îi face genealogia –‒ evocând momente de glorie și de decădere din trecutul lui, de prolificitate și sterilitate ‒– și îi urmărește răspândirea, sub diferite forme, în momentul de față. Iată, ca exemplu, inofensivul cuvânt miercuri, numele celei de-a treia zile a săptămânii, care ne vine foarte des în minte și apare și în conversații, fără să ne mai atragă atenția în vreun fel.
Ce multe se pot spune despre el! Mult mai multe decât credem. Eu, de pildă, știam doar atât: că are legătură cu zeul Mercur, din mitologia romană, și că Eminescu i-a găsit o rimă rară –‒ cercuri – în poezia Crăiasa din povești:
„Ca să v\d-un chip, se uită/ Cum aleargă apa-n cercuri,/ Căci vrăjit de mult e lacul/ De-un cuvânt al sfintei Miercuri”.
I. Funeriu face dezvăluiri mult mai ample, oferindu-ne întâi etimologia numelui însuși al zeului: „Numele zeului pornește de la obiectul comerțului, marfa, care în latină era merx, mercis, iar la acuzativ mercem.” Apoi, printr-un nou salt al gândirii lui asociative, ajungem la antipaticul cuvânt mercenar, pe care pentru nimic în lume nu l-aș fi pus în legătură cu (sfânta) miercuri:
„Cum răsplata militarilor se făcea în natură pluralul merces a ajuns să însemne «câștig periodic», «salariu» (În paranteză fie spus salariu provine din lat. salem = sare, care, simbolic, reprezenta solda lunară a… soldaților.) Militarul «salarizat» de imperiu era în lat. Mercenarius, devenit în fr. Mercenaire, apoi în rom. Mercenar.”
Până și modul francezilor de a mulțumi – merçi – este înrudit cu miercurea noastră. Într-o situație similară se află Markt din germană și market din engleză.
„Cu totul surprinzătoare ‒– continuă I. Funeriu, în stilul său de Șeherazada a cuvintelor ‒– este originea cuvântului iarmaroc prezent în Amintirile lui Creangă (ne amintim cu toții de episodul pupezei din tei). Comercianții ucraineni cumpărau mărfuri de la Jahrmarkt -ul ( Jahr „an” + Markt „piață”) din Lipsca (Leipzig) și apoi, în drum spre casă se opreau prin Moldova unde vindeau cu profit o parte din ele localnicilor, asigurându-i în pronunție proprie că e marfă bună, nemțească de la… iarmaroc (jarmarok, în grafie ucraineană).”
În cele din urmă, autorul aduce în discuție și cuvântul Mercedes, care pe noi, cei mai vârstnici, ne face visători, fiindcă ne gândim imediat la iubita lui Edmond Dantès, din Contele de Monte Cristo, și care îi face visători și pe cei mai tineri, însă dintr-un motiv diferit, ei gândindu-se la eleganta mașină de fabricație germană.
Cam așa decurge jocul seducției cititorului în cartea lui I. Funeriu. Toate celelalte zile ale săptămânii plus multe, multe alte cuvinte românești, unele… la modă, sunt aduse în prim-plan și transformate în personaje ale unor scurte romane de acțiune, de inspirație istorică sau chiar de analiză psihologică.
Viața reală a cuvintelor întrece imaginația. Franceza a pierdut cuvântul latinesc casa transformându-l într-un element de legătură, chez, spre deosebire de noi, care l-am păstrat cu sfințenie, și am și derivat din el ‒– mai exact, din ad casam – un cuvânt cu o irizație filosofică, acasă (acest cuvânt – adaug eu ‒– este esența tulburătorului poem Inscripție pe o casă nouă al lui Blaga: „Toate stau la locul lor,/ stă păianjenul în plasă/ ca-ntr-o lume de mătasă./ Nu-l încearcă niciun dor din ocolul lui să iasă.// Toate stau la locul lor:/ piatră, floare și ulcior,/ vatră și amnar și iască./ Asta-i legea tuturor:/ Zări să-și facă din pridvor,/ să se simtă bine-acasă.”
Există o legătură între tenis și a ține. „Cu foarte mulți ani în urmă –‒ povestește I. Funeriu tacticos, ca și cum s-ar afla la Hanu-Ancuței –, francezii din Normandia –‒ provincie pe care doar Canalul Mânecii o desparte de Anglia –‒ practicau un sport rudimentar și fără reguli precise, lovind o minge cu un fel de rachetă, și ea rudimentară. Mingea trebuia să treacă peste o plasă de cealaltă parte a terenului, de unde partenerul i-o returna. Interesant e faptul că, atunci când unul dintre parteneri lansa în joc mingea, își avertiza adversarul exclamând: tenez!, adică pe românește: țineți! Așa cum în Antichitate romanii au trăit un complex cultural comparându-se cu grecii, în Evul Mediu și chiar mai târziu, până prin secolul al XIX-lea, englezii se simțeau, cultural vorbind, inferiori francezilor. (…) Și atunci, pentru a surmonta un handicap real sau imaginar, au început a-i imita pe francezi. În cazul sportului nostru, ei au preluat jocul cu mingea al francezilor și, odată cu el, cuvântul tenez, pe care l-au adaptat fonetismului lor, rostind tennis!”
Trebuie să mă opresc aici pentru că sunt tentat, constat, să citez aproape întreaga carte. Este o carte care delectează. Și care face mari servicii limbii române, convingându-ne să ne gândim cu mai multă atenție la ea.