Așa cum apare în capitolul Penelope, din Ulysses, al lui James Joyce, sexualitatea nu e legată de intimitatea căminului conjugal, ci de ieșirea intempestivă din cadrul acesteia. Judecata li se aplică ambilor protagoniști, și lui Leopold, și lui Molly. Problema e prea importantă pentru a fi expediată în câteva cuvinte. În primul rând, ar trebui definit conceptul de „trădare maritală”. Ce înseamnă el, de fapt? E nevoie să se ajungă la actul sexual, ori semnele ei se găsesc dincolo de întâlnirile erotice între parteneri? Punctul forte al fidelității e girat de actul de căsătorie. El nu menționează însă explicit activitatea sexuală, ci, în mod vag, îndatoririle rezultate dintr-o uniune consimțită. Actul are valabilitate pentru prezent, dar el nu implică, dacă ne referim la timpurile verbale întrebuințate, în vreun fel, nici trecutul, nici viitorul.
Drept urmare, statutul onotologic al celor implicați în actul trădării (Leopold și Molly) nu e deloc afectat. Trădarea pare să însemne pecetea victorioasă asupra unui trecut ce trebuia îngropat. Acuplarea cu Boylan e doar obolul plătit pentru a redobândi poziția avută cândva, înainte de a se declanșa veritabilul război civil între sexe. E doar un act, o bornă pe care Leopold speră până în ultima clipă că Molly n-o va trece, dar pe care aceasta o lasă în urmă victorioasă. Într-o atare confruntare, înfrângerea soțului e totală, deoarece nu i s-a îngăduit să aibă măcar ultimul cuvânt. Concluziile îi aparțin femeii, victimă a „manipulărilor emotive” (Fraser, 2016: 158*) desfășurate pe aproape toată întinderea romanului. Pe de altă parte, e evident încă de la prima ei apariție, când ascunde scrisoarea lui Boylan, că e cât se poate de hotărâtă să meargă până la capăt cu planul deja stabilit. Ezitant și temător, Bloom nici măcar nu încearcă să doboare poarta de aramă îndărătul căreia s-a ascuns.
Și nu fără motiv: Leopold știe că poartă o vină pentru ceea ce urma să se petreacă în patul conjugal pe care-l părăsise. În mod voit, el devine părtaș la trădare. Una dintre poreclele pe care Molly i le rezervă lui Bloom e, la prima vedere, misterioasă: the great Suggester. Ea apare în propoziția „the great Suggester don Poldo de la Flora” și e urmată de un comentariu care, dacă nu decriptăm corect mesajul femeii, rămâne fără sens: „dac-ar ști el ce mi-a ieșit mie în cărți azi dimineață ar avea de ce suspina din cauza unui bărbat brun.” Tălmăcitorul român al lui Ulysses traduce Suggester cu Iluzionist — o eroare de proporții. Lăsând deoparte legătura homerică ( în cântul al douăzeci și treilea al Odiseii, regele Itacăi e numit de mai multe ori cu acest cuvânt, în sensul de „marele tactician”, „cel priceput la sfaturi” sau chiar „înțeleptul”), Molly are în minte o situație care o afectează direct: aceea a amanților care i-au fost atribuiți. Ni se dezvăluie, în felul acesta, și cine e adevăratul autor al „listei” celor două duzini de presupuși iubiți ai femeii. Or, în contextul de față, Suggester îl descrie pe cel care i-a sugerat nevestei ce amanți să-și ia. În după-amiaza lui 16 iunie 1904, Molly se răzbună, alegându-și un amant pentru a-l umili pe marele pețitor/ mijlocitor / codoș care și-a permis neobrăzarea de a-și desemna înlocuitorii.
Tema trădării se relevă a fi curând o temă a răzbunării. Capabilă să înțeleagă realitatea în întreaga ei complexitate, Molly ratează însă de câteva ori decriptarea unor semnificații legate de comportamentul lui Leopold. Interpretările ei au aplomb, dar nu sunt sută la sută corecte. Treptat, femeia construiește un Leopold destul de îndepărtat de cel real. Ea are în vedere nu neapărat faptele, ci semnificația pe care le-o acordă ea. Ca tehnică narativă, un astfel de procedeu e mină de aur pentru exeget și sursă de diversificare a unghiurilor de vedere prin care cititorul descoperă istoria familiei Bloom. La nivel psihologic, asistăm la un complicat proces prin care, într-un crescendo viguros, Molly evoluează de la discursul pro domo la cel acuzator, culminând cu afirmația cu valoare de denunț „nu poți să-l numești soț”.
Certitudinile lui Molly privind viața dublă a lui Leopold provin din deducții de natură detectivistică. Combinând lucruri deja știute cu anumite particularități de comportament ale lui Leopold, ea trage concluziile corecte fără să aibă, de fapt, vreo probă palpabilă. Ceea ce intră în joc e intuiția feminină, nutrită în adâncuri de frecventarea literaturii erotice, una a trădărilor în amor și a delictelor erotice de tot felul. A doua parte a secolului al XIX-lea, bazinul cultural din care-și selectează Molly cărțile de citit, a excelat în astfel de subiecte. Demascarea soțului sau a soției infidele a constituit o preocupare de căpătâi a scriitorilor frecventați de Molly, ceea ce-i legitimează și propriile acte. Ea s-a molipsit, într-un fel, de aerul epocii, incomparabil mai permisiv decât cel din urmă cu câteva decenii. Ceea ce modifică și accentul de pe întrebarea dacă Molly e o femeie adulteră pe întrebarea de ce a recurs la această formă extremă de a submina relația maritală.
Răsturnarea descrisă mai sus schimbă dintr-o dată statutul personajului. Faptul că un act considerat de legile țării drept reprobabil devine central într-o narațiune ce nu e nici moralizatoare, nici militantă, distorsionează logica acțiunii. Așa se face că lui Leopold, și nu lui Molly îi sunt puse sub lupă faptele din timpul zilei. Deși nu există nicio probă concretă împotriva lui, tirul întrebărilor și reproșurilor, șiretenia unghiurilor de atac fac din bărbat o victimă aproape sigură. Ceea ce-ar fi incriminat-o pe femeie, adică urmele indubitabile ale trecerii lui Hugh Boylan prin patul conjugal, nu au, în acest proces sui-generis, nicio greutate. Prin confesiunea ei violent-transparentă, Molly anulează efectul eventualelor acuzații ce i s-ar fi adus. Prin contrast, gândurile lui Leopold sunt exprimate într-o stilistică ezitantă: frânturi de informații, răzgândiri, negări și rescrieri ale secvențelor tocmai descrise și înfățișate drept adevăruri indubitabile.
Adulter înseamnă corupție, adică modificarea unei stări presupus ideale, chiar paradiziace, în care două ființe se întâlnesc și alcătuiesc o entitate completă. Or, pe parcursul zilei de 16 iunie 1904, soții Bloom aproape că nu se întâlnesc. Dialogul nocturn dintre ei pare să aibă o anumită consistență, spre deosebire de cel de dimineață, total irelevant ca act de comunicare. Nu putem specula însă pe seama lui, deoarece informațiile sunt nesigure. Or, tocmai semitonurile, nuanțele de lumină și întuneric, sugestiile și simbolurile tranșează lucrurile în favoarea unuia sau a celuilalt dintre protagoniști. Încălcarea contractului marital nu e pusă nicio clipă în discuție în mod direct. Adevărata bătălie se dă la nivelul semnificațiilor secundare, al penumbrelor psihologice și al înfruntărilor între orgoliu și spaimă. Cine învinge? Înving, retoric vorbind, sinecdoca și asimetria. Ele, fragmentele încărcate de semnificație, pe de o parte, și inegalitatea energiilor mentale, pe de alta, sunt cele care decid rezultatul unei confruntări subterane între compromisuri și dorințe.
Istoric, reprezentările culturale ale adulterului propun o departajare netă, conflictuală, între bărbat și femeie. Într-o carte celebră, publicată în 1992, Men Are From Mars, Women Are from Venus, John Gray dă o formă parodică acestei lipse de echitate. În limbaj comun, bărbatul e „încornorat”, iar femeia „adulteră”. E un alt fel de a spune că bărbatului i se fură onoarea, în timp ce femeia dezonorează. Or, prin strategii de limbaj și tactici psihologice, discursul lui Molly se metamorfozează într-unul al femeii încornorate. În felul acesta, o întreagă tradiție a „romanului adulterului”, având-o întotdeauna pe femeie drept personaj central și vinovat, e răsturnată. Cea care vorbește despre adulter, și încă de la locul „crimei”, e femeia care își înșelase bărbatul. Și asta în timp ce „infracțiunea” ei e certă, pe când cea a bărbatului se rezumă la supoziții și deducții pur intuitive.
Dacă am credita-o pe Molly, căreia îi lipsesc cu totul dovezile infidelității soțului, am cădea în același tip de subiectivitate din perspectiva căruia vorbește chiar ea. Raționamentul decurge din fraza „da și-a dat el drumul pe undeva sunt sigur după pofta lui de mâncare”. Adică din nimic. Sau, poate, dintr-o lungă istorie de situații identice, când Bloom a sosit acasă târziu în noapte și a mâncat cu poftă. Poate că atunci Molly a adunat probele infidelității lui Leopold, așa cum speră că le va aduna și de data aceasta. Psihologic vorbind, e plauzibil să se fi petrecut altceva. Femeia își proiectează propriul comportament în cel al soțului, iar acțiunile ei nu sunt decât imitații a ceea ce deja știe despre Leopold — și anume, că avea obiceiul să se culce cu alte femei. În acest caz, mobilul nu poate fi decât răzbunarea. Un motiv suficient de puternic, dar și dezamăgitor din punctul de vedere al complexității minții ei.
__________________
* Fraser, James Alexander, 2016. Joyce & Betrayal. London: Palgrave Macmillan.
(Fragment din volumul O noapte cu Molly Bloom, în pregătire la Editura Polirom)