Am scris, nu demult (vezi România literară, nr. 17/2019), despre necesitatea unei relecturi a operei lui Ion Minulescu, care, în opinia mea, reprezintă în istoria literaturii noastre – în pofida unei incontestabile popularități – un caz destul de limpede de amour par malentendu. Recenta ediție integrală a poeziei sale, realizată de Ștefan Firică și Alexandru Farcaș, în cadrul colecției „Opere fundamentale”, vine să adauge un set nou de argumente celor furnizate de mine, în schița de portret pe care am alcătuit-o, la împlinirea a 75 de ani de la plecarea dintre noi a poetului.
Este vorba, de fapt, de o primă integrală a poeziei lui Minulescu, atât cât este ea cunoscută până astăzi. Căci, după cum afirmă Ștefan Firică și Alexandru Farcaș în Nota asupra ediției, remarcabila circulație a creațiilor scriitorului a făcut ca necesitatea unei ediții cuprinzătoare, care să adune între copertele ei măcar poeziile edite, să nu pară evidentă nici unuia dintre cercetătorii care s-au ocupat de opera sa. Din această cauză, a fost amânată nu doar necesara relectură critică, dar chiar cunoașterea unor aspecte importante ale „laboratorului de creație” al lui Ion Minulescu, cum ar fi traducerile. Prezentul volum, inaugurând necesara ediție de Opere, acoperă, prin urmare, încă una din „petele albe” ale editologiei românești.
Remarc, de la bun început, claritatea și pragmatismul abordării celor doi cercetători, din care a rezultat o ediție transparentă, ușor de consultat și de către nespecialiști, și, totodată, o primă introducere în relectura critică de care vorbeam. Fără să își aroge titulatura de ediție critică, ea este cât se poate de aproape de acest deziderat, întrucât, oriunde a fost posibil, au fost consultate manuscrisele și s-au reprodus toate variantele cunoscute. Poate că viitorul va mai scoate la iveală, din cine știe ce obscură arhivă privată sau din vreun fond de bibliotecă încă necercetat, vreo variantă sau chiar vreun text inedit. Însă, deocamdată, ceea ce au realizat cei doi tineri istorici literari este tot ce se putea face, în actualul stadiu al cercetării. Este de salutat prudența de a nu intitula demersul „ediție critică”, dar și decizia de a favoriza imaginea de ansamblu a unei opere cunoscute, până acum, numai fragmentar, în detrimentul unor amănunte care, oricum, e puțin probabil să conțină vreo revelație. Se știe că, deși era inițiat și avea o biografie secretă, Minulescu era un autor extrovertit, care nu prea ținea texte în sertar: e cu totul improbabil că va mai apărea cândva vreo poemă necunoscută, necum vreo capodoperă, din abisurile cine știe cărei biblioteci…
cum spuneam, volumul are o structură transparentă, fiind împărțit în cinci secțiuni: 1) Versuri, capitol în care este reprodusă, cu actualizări ortografice și de punctuație, ultima ediție antumă de autor, din 1943, 2) Din periodice, în care își află locul poemele edite necuprinse în ediția din 1943, 3) Inedite și postume, care adună tot ce editorii au putut identifica în fondurile de arhivă la care au avut acces, 4) Epigrame și ocazionale, până acum needitate ca secțiune de sine stătătoare a operei, și
5) Traduceri și prelucrări, și ele, în cea mai mare parte, necunoscute, deși esențiale pentru înțelegerea structurii creației lui Minulescu. Peste tot acolo unde a fost cu putință, editorii au reprodus versiunile în care a circulat textul, ediția fiind însoțită, între altele, de o masivă secțiune de Note și variante (însumând 356 din cele 1165 de pagini ale volumului).
Astfel alcătuită, această integrală poetică Ion Minulescu susține, cum spuneam, cu probe noi o viitoare relectură a operei.
Mai întâi, ea clatină imaginea de boem capșist a poetului. O imagine sub care, desigur, i-a plăcut să se ascundă și, în consecință, a și rămas în posteritate. În realitate, totuși, Minulescu a fost un poet serios și harnic, pe lângă activitatea sa, deloc neglijabilă, de prozator și memorialist. A lăsat în urmă o operă amplă, publicând la intervale relativ regulate câte un volum foarte bun, risipind ocazionale, făcând epigrame amuzante confraților și, nu în ultimul rând, traducând și prelucrând din marii poeți europeni, în special francezi. Astfel așezată pe capitole, în volumul masiv și elegant din „Opere fundamentale”, creația lui Ion Minulescu nu apare deloc ca o jerbă de artificii întâmplătoare ale unui poet instinctual și, în fond, superficial. Dimpotrivă, se vede limpede, pornind de la ce poeți traduce, existența unui substrat livresc și a unei conștiințe artistice bine structurate. Poate că mijloacele lui Minulescu nu au fost nelimitate (oare, ale lui Bacovia erau?), dar poetul și le cunoștea foarte bine și le folosea cu luciditate.
o a doua observație care se desprinde din lectura integralei poetice minulesciene vizează mai vechiul reproș al criticii, cu privire la „superficialitatea” liricii sale sau, măcar, a asumării poeticii simboliste. Căci, pentru prima dată, această ediție masivă repune romanțele cu care este confundată poezia lui Minulescu pe poziția care li se cuvine, în cadrul operei: una mai degrabă marginală. Pe cale de consecință, și romanțiozitatea genului – care, dacă ar fi prezentă, ar submina, în-
tr-adevăr, sobrietatea lirică a simbolismului – dispare cu totul, în fluxul unei poezii aflate (la o lectură eliberată de prejudecăți critice) mai aproape, ca tonalitate, de Bacovia decât de Alecsandri. Mai pe șleau spus: Minulescu nu este așa cum l-a descris critica epocii sale și, în tot cazul, nu este deloc un poet superficial. Cel mult, s-a folosit cu abilitate de o bună intuiție a orizontului de așteptare, spre a pătrunde cu poezia sa și în straturi sociale în care poezia autentică, de regulă, nu pătrunde. A făcut-o, nota bene, cu un desăvârșit control al nuanțelor, lirica sa nedevenind niciodată divertisment.
Ceea ce izbucnește, cu puterea evidenței, la o nouă lectură a operei, este tocmai febrilitatea actului de cunoaștere lirică, disimulat sub învelișul jovialității sau al unei erotici libere, anti-burgheze. Ca și exasperarea în fața limitelor acestei cunoașteri, ce are înfățișarea unui templu gata prăbușit ori a unei corăbii care pleacă fără să se mai întoarcă. Inspirata adăugare, în corpusul ediției, a unei secțiuni dedicate ocazionalelor ne oferă șansa de a compara poetica lor cu cea a poeziilor propriu-zise (fie și publicate numai în reviste). Ion Minulescu făcea net diferența între poezia „de ocazie” – fulgurație lirică de moment, în care „mărcile” poeticii personale sunt îngroșate, spre a fixa un cod al comunicării – și poezia autentică, menită să facă parte din cicluri și volume. În aceasta din urmă, sugestia de facilitate (acea „recuzită simbolistă” la care unii critici au redus gesticulația lirică minulesciană) joacă rolul unei „coji de banană”, pe care cititorul „alunecă” în text: cât de departe ajunge, ține de nivelul său de cultură și de înțelegere.
Mai mult decât atât: poetul este un extrovertit autentic. Adică unul obsedat de propria persoană și de proiectarea ei pe fundalul realității. De vorbă cu mine însumi sau Nu sunt ce par a fi, cicluri definitorii pentru profilul său literar, sunt ipostaze insolite ale unui mereu reluat solilocviu public al unui poet care știe că nu va fi bine înțeles, deși este popular. Știe, pentru că asta a intenționat să facă de la bun început: să scrie „romanțe” pentru mai târziu.
Ediția beneficiază de un aparat critic impresionant, cu excepția studiului introductiv al lui Eugen Simion (care, ignorând suveran orice interpretare mai nouă a poeziei lui Minulescu, nu reușește decât să „scrijelească” un pic suprafața acesteia, rămânând, ca înțelegere, la nivelul lui G. Călinescu din 1941). În schimb, ampla cronologie (124 de pagini) este o adevărată „coloană vertebrală” monografică, în timp ce notele, comentariile, indicii, siglele și reperele critice alcătuite în comun de cei doi editori pun la dispoziția cititorului toate instrumentele necesare cunoașterii în profunzime a creației poetului.
Avem, fără doar și poate, în Ștefan Firică și Alexandru Farcaș doi istorici literari neostentativi, dar de mare acribie și competență filologică. Realizarea lor îmi dă speranțe că mult-vitregita profesiune de editor nu va dispărea, în cultura română, ci, dimpotrivă, se va moderniza și va deveni un instrument fundamental al cercetării literare.