Ce e de făcut?

Ce e de făcut? este titlul romanului lui Nikolai Cernîșevski, roman apărut în 1863, contribuind decisiv la parcursul formativ al lui V.I.Lenin întrucât, avant la lettre, înfățișa un revoluționar de profesie, pe numele său Rahmetov. Dar nu doar atât. Romanul indica o soluție, soluția revoluționară ca răspuns la întrebarea din titlu, o întrebare care bântuie o Rusie despre care Boris Șerbina (Stellan Skarsgard), personaj în filmul lui Johan Renck, Cernobîl, vicepreședinte al consiliului de miniștri spune că folosește drept combustibil sacrificiul: „O mie de ani de sacrificiu ne curge prin vene“. Johan Renck face ca interogația să coboare nu doar în miezul unui sistem totalitar, dar și în acel nucleu al Rusiei profunde, nucleu configurat de reflexele mentalitare peste care ideologia comunistă s-a depus ca un capac de sicriu. Sunt două tipuri de răspuns pe care filmul având ca subiect cel mai mare dezastru nucelar al tuturor timpurilor, cel din 26 aprilie, la centrala atomică de la Cernobîl, le propune. Unul ține de modul în care filosoful polonez, Leszek Kolakowski, în impresionanta sa trilogie, Principalele curente ale marxismului, definea trăsătura fundamentală a sistemului comunist: „minciuna este sufletul nemuritor al comunismului.“ O bună parte din acest film este despre minciuna instituționalizată, despre minciuna care face corp comun cu ideologia și împreună cu ea creează sistem, despre minciuna care omoară oameni acolo unde ei ar fi putut fi salvați, despre minciuna care se respiră odată cu radiațiile, minciuna invizibilă, minciuna ca politică de stat și respirație cotidiană. Explozia produsă la reactorul patru al centralei din Cernobîl în urma unui test de rutină a creat o situație fără precedent, posibilitatea ca în scurt timp o bună parte din Rusia cuprinzând Ucraina și Belarus să devină nelocuibilă, contaminarea pe termen lung a surselor de apă și hrană pentru toată Europa Centrală și de Est, dar și pentru o parte a Europei de Vest, și moartea și ea previzibilă a milioane de oameni. Cum recunoștea și Gorbaciov, acest dezastru a accelerat, dacă nu chiar a produs destrămarea URSS, a probat incapacitatea acestui sistem de a funcționa normal mai mult decât orice altceva. Johan Renck cu ajutorul scenaristului Craig Mazin subliniază acest fapt în fiecare dintre cele cinci episoade ale filmului său: minciuna este limbajul comun birocraților de partid, al aparatcikilor, dincolo de secretomanie, ea funcționează și atunci când evidența rănește ochii. Li se promite celor trei angajați care vor intra în măruntaiele radioactive ale Leviathanului atomic că vor primi un bonus de 400 de ruble și vor fi promovați. De data aceasta, onul de știință Valeri Legasov (Jared Harris) folosește minciuna pentru a determina câțiva oameni să accepte să fie sacrificați pentru a salva milioane de compatrioți, deși se știe că vor muri în cca o săptămână în cazul în care vor reuși să iasă vii de acolo. Și minciuna nu funcționează. Cel care convinge este tocmai omul de partid, Șerbina, care face apel la spiritul de sacrificiu, la un tipar mentalitar, care trimite la interogația fundamentală Ce e de făcut? ca la o somație tragică la care nu se poate răspunde decât într-un singur fel:“trebuie făcut“. Este un refren al filmului, „am făcut ceea ce trebuia făcut“, un refren sacrificial, iar acest refren își atinge maxima intensitate, chiar dacă mai puțin spectaculoasă decât eroismul în câmp deschis, în formularea adevărului. Iar dacă adevărul din punct de vedere științific echivalează cu doi plus doi fac patru, – etapele care au condus la dezastru sunt explicate pe înțelesul tuturor –, din punct de vedere politic el este devastator pentru că subliniază falimentul unui sistem, nu doar economic, ci și politic. Adevărul este că un reactor RBMK de tipul celui de la Cernobîl ascundea un defect major, defect generat de heirupismul industriei sovietice, de o viziune în care lupta pentru dovedirea supremației sistemului comunist în fața celui capitalist se asocia cu iresponsabilitatea decizională, cu precaritatea măsurilor de securitate, cu economia de mijloace și materiale, cu generațiile de sacrificiu și nu în ultimul rând cu o doză de prostie. Și aici avem o a doua partitură a filmului care o contrapunctează pe prima: eroismul. Eroii sunt peste tot, oameni simpli, soldați, mineri, pompieri pentru care personajul Vasili Ignatenko este caracterizant în cel mai înalt grad, dar și o serie de medici, de oameni de știință din echipa care supraveghea reactorul precum Toptunov (Robert Emms) sau Ulana Homiuc (Emily Watson), fizician atomist de la Institutul de Energie Nucleară din Belarus, care îi reprezintă pe toți acei specialiști care au luat parte la procesul de decontaminare alături de Valeri Legasov (Jared Harris), exponentul savanților care au avut de suferit adesea în URSS pentru faptul de a fi denunțat fanteziile ideologice atunci când veneau în contradicție cu realitatea ca urmare a aplicării lor. Un fapt care poate trece neobservat, la finele sistemului comunist, nu mai avem nimic din „lupta de clasă“, din „spiritul revoluționar al maselor“, din entuziasmul clasei muncitoare pus în slujba construcției socialismului. Johan Renck pare să recreeze din cenușiul unei epoci oamenii care i-au aparțiunut așa cum erau ei. Este impresionantă atenția acordată detaliului în vederea unei reconstrucții aproape documentare nu doar a evenimentului, ci și a unei epoci, fapt pentru care scenaristul Craig Mazin a consultat un material documentar impresionant, de la Vocile Cernobîlului al Svetlanei Alexievici la istorii orale, de la rapoarte științifice la elemente care alcătuiesc textura cotidianului, ce țigări se fumau, ce haine se purtau, într-un cuvânt, cum se trăia. Structura dramatică este asigurată de la sine de amploarea pe care un eveniment catastrofic o presupune, dar Craig Mazin alege două fire narative care alcătuiesc structura de rezistență a filmului: relația dintre Șerbina și Legasov, dintre apartcikul luminat și omul de știință naiv și povestea dintre pompierul Vasili Ignatenko și soția sa, Ludmila ((Jessie Buckley). Îi construiește un discurs incendiar lui Legasov, în depoziția sa la procesul principalilor responsabili ai dezastrului adăugând imprudent pe lista acuzaților statul sovietic. Discursul său se dorește revelator, justițiar, este un discurs adresat istoriei prin care scenaristul Craig Mazin ilustrează o etică a deziluzionării punând la temelie adevărul și condamnând minciuna. E puțin probabil ca Legasov să fi rostit un astfel de discurs, dar și rostirea unor adevăruri simple, ale unor constatări cu o motivație științifică au fost încărcate de subversivitate pentru un regim cimentat în minciună. Legasov a fost marginalizat, filmul o subliniază de o manieră dramatizată, într-un tęte-ŕ-tęte al omului de știință cu șeful KGB, și a sfârșit prin a se sinucide. Fără el dezastrul al fi fost de neimaginat, hălcile de carne supurând-sângerândă, biftecuri vii așa cum devin cei expuși intensiv la radiații o ilustrează în registrul atrocității. Johan Renck a reușit să prindă acel sentiment de teroare la a cărui construcție excelase Hitchcock, prin intermediul unei amenințări care se află pretutindeni, radioactivitatea ucigașă surprinsă de pârâitul isteric al dozimetrelor, de arderea circuitelor oricărui aparat, de înroșirea tegumentelor celor infestați. Atmosfera de război rece, spionita generalizată, desprinse parcă din romanele lui John le Carré, alcătuiesc climatul unei epoci totalitare pe care filmul o reconstituie cu atenție, cu o pasiune documentară. Dar filmul lui Johan Renck nu este un documentar, adaosul ficțional pune alături de fapte reale și oameni reali și un discurs care vine nu totdeauna din spațiul sovietic și care reprezintă forma de metabolizare a unui fenomen care este străin Occidentului, fenomenul totalitar. Însă filmul nu pierde foare mult din veridicitate, și poate chiar câștigă prin acele dezbateri care nu au avut loc sau chiar dacă au avut loc într-un colț ferit nu le-a înregistrat nimeni, acele dezbateri în care întrebarea lui Pilat din Pont stăruie mai mult ca oricând: „Ce este adevărul?“