Bolnavă de abstract

Visez să scriu o carte din care să lipsească vocabula moarte. Tot citind, simți cum te molipsești de moartea altora ca de o boală, ba se strecoară în suflet bănuiala că moartea este de fapt o boală. Mă întreb dacă asta înseamnă sinceritate absolută sau dacă nu cumva suntem prizonierii unei paradigme culturale negative, în care ne închipuim că trebuie să curgă sânge și să- ți dai duhul pentru a ajunge să însemni ceva. Nu cumva simulăm că ne temem de moartea în care nu credem cu adevărat? Dacă am crede, sensul vieții noastre s-ar rupe și nu l-am mai putea înnoda. Adaptarea la această imensă tragedie ar fi imposibilă. Moartea e prea evidentă, punerea ei în scenă prea izbitoare, totul e prea mult, semn că ceva nu e în regulă. Numai nebunii au crezut în moarte și tocmai de asta au înnebunit, pentru a înceta să mai creadă. Dar ce folos? Râurile morții abstracte s-au abătut asupra lor, drept pedeapsă pentru nesăbuință. Dacă avem vreo credință, aceea e în nemurire. Din acest motiv, încerc să iau distanță față de mărturisirile disperate ale poeților. Sigur că planul estetic nu trebuie confundat cu cel real, dar la fel de sigur e faptul că existența noastră se încovoaie sub principiul bumerangului: tot ce vorbim, scriem sau citim se întoarce împotriva noastră; orice lectură este circulară, te prinde în pânza ei de păianjen. Privești cu ochii autorului măcar atunci când citești. Și îi aduci și pe ai tăi, care se tulbură sub presiune. O astfel de lectură a fost pentru mine recenta traducere din opera poetei Ingeborg Bachmann (1926-1973), care mustește de moarte. Și de senzualitate, au observat criticii, doar că trimiterea spre un alterego de natură complementară eșuează într-un plan abstract al exprimării de sine: „Eu,/ să capturez un gând,/ să-l constrâng într-o celulă luminată?/ Să delectez ochi și ureche/ cu hapuri de cuvinte de calitatea întâi?/ Să cercetez libidoul unei vocale,/ să mijlocesc valorile erotice ale consoanelor noastre?“ (Fără delicatese). Scriitoarea, mult prețuită de contemporani, a făcut parte din celebrul Grup 47, avându-i drept colegi pe Heinrich Böll, Günter Grass, Paul Celan și Ilse Aichinger. Contextul istoric dramatic a fost, desigur, marcant. Al Doilea Război Mondial a împovărat sufletele cu accentele lui macabre. Autoarea volumelor Timp amânat și Invocarea Ursei Mari (cele mai apreciate din întreaga ei operă) își sublimează traumele trecându-le printr-un filtru liric care nu înseamnă o evadare din real, ci o focalizare nemiloasă asupra propriilor răni, în urma căreia esteticul și eticul își construiesc, fie și pentru o clipă, un limbaj comun: „O mână de durere se pierde pe colină.// Șapte ani mai târziu/ îți vine iar în gând,/ la fântâna din fața porții,/ nu privi prea în adânc/ ochii ți se tulbură“ (Amiază timpurie). Foarte interesantă mi s-a părut poetica ochiului, ușor decelabilă în versurile lui Ingeborg Bachmann. Ochiul dilatat și – la celălalt capăt al câmpului vizual – ochiul închis alcătuiesc un dialog teribil, unul care face victime. „Cazi, inimă, din al timpului pom,/ cădeți, voi, frunze, din sleitele ramuri,/ odinioară îmbrățișate de soare,/ cădeți, cum lacrimi cad din ochiul dilatat!“ (Cazi, inimă ); „Însă ca Orfeu eu cunosc/ dinspre moarte viața./ Și albastru îmi răsare/ ochiul tău pentru totdeauna închis“ (Întunecat răspund). Inima însăși devine văzătoare, în efortul ei de a-și păstra demnitatea atinsă de istorie. Dacă vederea este subînțeleasă, simplă prelungire a ochiului, privirea nu poate fi mediocră, nu își permite să rateze întâlnirea cu subiectul vederii, care ar putea fi alterul, lumea sau frumusețea: „Seara pe dinainte îmi trec/ cutere pescărești și gondole, și uneori,/ o așchie de marmură, saturată de vise, mă nimerește/ unde, prin frumusețe, sunt vulnerabil, în ochi“ (Manevră de toamnă). Sintagma „ochiul inimii“, bine-cunoscută din filosofia orientală, dar și din cea creștină, împacă deja văzutul cu nevăzutul, interiorul cu exteriorul. Falia dintre înăuntru și afară se pierde, totul este înglobat în ființă. Violența privește în depărtare către spectrul blândeții. Dar blândețea îți taie respirația, abia mai poți să te miști. Brusc, îți arată fața ei ascunsă – violența. Trebuie să te împaci cu ea, să-i reziști. „Cuvânt al meu, salvează-mă!“, imploră poeta. Senzualitatea e o punte către lume, o încercare de a se salva, dar una mincinoasă, naște rebuturi, copii monstuoși, dezmembrați, măcelăriți. Julius Evola, în Metafizica sexului, spunea că deseori, când credem că iubim, e vorba de sentimentul obscur al ambivalenței erotismului, „care, în timp ce, pe de o parte, seduce cu aparențele unei beții ce-l face pe individul finit și scindat să presimtă că se depășește, cuprinde, pe de alta, și posibilitatea unei căderi, a trădării față de o vocație mai înaltă“. Această trădare trebuie cu orice preț evitată! Lumea înaltă a ideilor vine în ajutor, deși „abstractul precum o crimă care intră sub piele“ o doare enorm pe Ingeborg pentru că acest abstract i se substituie. Să te lași rănit de însăși viziunea pe care o ai înseamnă să treci dincolo de suferință, să te expui clarvederii și, implicit, abstractizării. „Inima de ceață“ împăienjenește privirea, poate duce la plâns sau chiar la „pierderea de neînlăturat a ochilor“ (Către soare). Privirea nu este o problemă de spațiu, de cucerire a unor teritorii, ci este o chestiune de timp, de interiorizare a trecerii, de meditație. În altă parte este pusă la index tocmai tendința frecventă de a opri privirea la un nivel superficial, frângându-i astfel săgețile care pot sfâșia aparența („Ce este adevărat nisip în ochii tăi n-a presărat“). E un fel de zbor ca un fulger. Efortul poetei este acela de a surprinde momentul unic al fulminației. Retina poeziei fotografiază acel moment și apoi îl detaliază coborându-l din sfera lui abstractă, deci adevărată, în cea palpabilă, inventată. Să atingi cu o privire magică obiectele pentru a le transforma în noțiuni înseamnă să le salvezi. Le sustragi morții. Deși această realitate îndoielnică se insinuează sub forma unei pânze, sub forma unei porți, dar poate lua și chip de om: „Și am ales moartea / pentru toate mărturisirile“ (Vorbind cu un al treilea). Dacă ar exista un singur tu autentic în această imensă poezie, inima nu ar mai fi de piatră și nu s-ar răsuci în trup, nici „nemaiauzitele voci ale distrugerii“ nu ar avea putere, nici inima luminii nu s-ar frânge. Surparea universului vederii e provocată tocmai de această absență irevocabilă, care nu poate fi vindecată decât prin aspirația ei în abstract. Ingeborg Bachmann infirmă jalnicul poncif conform căruia femeile nu au acces la metafizică, fiind sclave ale teluricului. „Unde alții au trup, eu aveam geniu“ (Celula mea); „eu mă aflu unde nu pot fi“ (Tortura). Implicit, se vorbește aici de cunoașterea inimii. O inimă proastă nu cunoaște nimic, doar bate la poarta cunoașterii, până într-o zi, când se oprește. O inimă inteligentă înțelege, vede, umblă („Inima din mine o trimit“, Gloriastrasse). Iese afară din piept și explorează lumea. O inimă inteligentă este de temut pentru că nu poate fi mințită, nici înșelată; dar poate fi supusă la cazne, ucisă lent, stigmatizată. Pentru poetă, să iubești înseamnă ca tot capul tău să se transforme într-o inimă care bate la vedere. Imaginea îmi aparține, dar poate fi o reconfigurare a versurilor ei. Știu, e terifiant, există o față înfricoșătoare a iubirii, din acest motiv întreaga umanitate este timorată. Probabil că inima ar continua să sângereze pe umeri și oamenii ar părea niște torțe vii. Ar colinda străzile într-o plutire sfâșietoare, care ar fi adevărata iubire, însă ar semăna cu disperarea. Ce preferă mediocrul? Să iubească, dar cu măsură, să creadă, dar numai în zilele de sărbătoare, să nu se lase rănit. Fața ascunsă a iubirii este neputința. „Soarele dădu lovitura și învolbură moartea“ (Temă și variațiune). Sunt forme de expresie care captează latura întunecată a adevărului pentru a o arunca în lume, cu scopul de a depăși starea de iluzie, făcând lumea mai puternică. Prin distorsiunea dintre bine și rău, realitatea capătă o tensiune maximă ce lansează vederea lucrurilor pe o treaptă superioară. La finalul lecturii, știu ce am de făcut. Să mă las rănită. În sfârșit, mă gândesc la tine. Îmi imaginez cum îți bate inima, în timp ce eu stau aici și scriu. Inima ta pulsează, sângele circulă, trăiești. Dar vezi?