Nicolae Bălcescu (1819-1852) și cronicarii polonezi

Principalii cărturari români care au studiat și răspândit opera istoricului și literatului Nicolae Bălcescu au subliniat cu precădere înrâurirea avută asupra sa de scrierile unor istorici de marcă francezi. Principalul său exeget, academicianul G. Zane, a relevat, în anii ’70 ai secolului trecut, în primul rând, influența avută de Jules Michelet asupra autorului român, reținând faptul că de-a lungul vieții sale francezul a făcut numai istorie, nu și politică. În schimb, N. Bălcescu, în scurta și zbuciumata sa viață, care a durat doar 33 de ani, a fost nevoit să o împartă între știință și politică. Cărturarul român a mai arătat că, aproape toate scrierile lui Nicolae Bălcescu „au fost redactate grăbit, sub presiunea sentimentelor, în scurtul timp de liniște pe care l-a avut, cu sentimentul vădit al autorului că temele tratate uneori ca simple improvizații, vor fi reluate altă dată“.1 Aceasta, în timp ce „contemporanii săi francezi, marii istorici Thierry, Mignet, Guizot sau Michelet, în afară că au avut incomparabil mai bune condiții de viață și de lucru, și deplină sănătate, cu excepția primului, dar fiecăruia în parte soarta i-a îngăduit 30 sau 40 de ani de lucru, Nicolae Bălcescu a avut doar câțiva ani de răgaz, și aceștia discontinui, în totalul de opt în care este cuprinsă opera sa de istoric“. A adăugat exegetul român că spiritul Bălcescului a fost remarcabil și de o „tulburătoare abnegație“2.

Studiind, la rându-mi, opera marelui istoric și scriitor român, cu prilejul marcării bicentenarului nașterii sale (29 iunie 1819), remarc că figura sa luminoasă face parte din pleiada celor mai prodigioși investigatori români ai marii literaturi istorice poloneze. În afara bunei cunoașteri a cronicarului medieval, Jan Dlugosz (1415-1480), autorul Istoriei românilor supt Mihai Voevod Viteazul impresionează printr-o erudiție nemaiîntâlnită până la el; impresionează cunoașterea chestiunilor de fină nuanță, unele chiar subtile din istoria și cultura poloneză. În tot ceea ce a scris Bălcescu în opusul respectiv și în alte câteva din lucrările sale dovedește o largă și corectă înțelegere a istoriei Poloniei din întregul Ev Mediu. Îndrăznesc să spun că nimeni altul, chiar și în plan european, n-a făcut o documentare atât de largă și penetrantă, apelând la cele mai veridice surse, și – nu în ultimul rând – a comentat în amănunt unele din faptele polonezilor de seamă, respectiv ale înfăptuirilor istorice ale acestora, și nu greșesc dacă afirm că a fost primul străin care i-a trecut pe unii dintre ei în universal! Aceste aspecte le sesizăm pentru prima dată în scrierile românești și poloneze. Dintre cronicarii vechi nu lipsește studiul canonicului Stanislaw Okrzyc Orzechowski (1513-1566), ideologul libertăților nobilimii poloneze. Opera sa de bază a fost studiată de Nicolae Bălcescu, respectiv: Kroniki Polskie od zgonu Zygmunta I-ego (Cronici poloneze de la moartea lui Sigismunt I), versiunea apărută și în latină și care întruchipează nivelul renascentist al culturii din care istoricul polonez se trăgea. Cu siguranță, N. Bălcescu este printre puținii istorici români care îl citează cu exactitate pe acesta. Nu cunoaștem în ce măsură și ediția din 1805, în limba polonă, realizată de Tadeusz Mostowki, care cu siguranță exista în timpul documentării sale în Biblioteca Poloneză de la Paris, ar fi putut fi lecturată de el. În opera lui Orzechowski avem cele mai bune descrieri ale monarhului Sigismunt I cel Bătrân, personalitatea asociată pentru totdeauna în mentalul polonez cu perioada cea mai importantă a Renașterii poloneze, cu veacul de aur al acestei culturi, pe care o vedem azi ilustrată la castelul Wawel din Cracovia, unde se află necropola regilor Poloniei cât și criptele marilor romantici ai Poloniei, în fapt Panteonul acestei țări. În contrast cu splendoarea culturală pe care o subliniem, nu se poate să nu fi reținut Bălcescu că atunci Polonia și-a pierdut supremația asupra Ungariei și Cehiei. O particularitate a constituit-o faptul că în timpul domniei Regelui Sigismunt cel Bătrân, urmare a faptului că elita intelectuală se identifica cu cea politică, fiul acestuia, Sigismunt August, o personalitate de frunte a acelor timpuri, a fost și el simultan prezent pe tron.

Pe Stanislaw Orzechowski (1513-1566) <Stanislas Orichovius> îl citează Bălcescu și în Puterea armată și arta militară la moldoveni subliniind zicere sa: „Ei <moldovenii> sunt oameni fieroși, însă foarte vitezi și nu mai este alt neam care să aibă hotară așa de înguste și să se lupte mai mult pentru gloria războiului și pentru arătarea vitejiei și să susție mai mulți vrăjmași împrejurul lor, cărora sau le face neîncetat război sau se apără în contra războiului făcut de către aceia“.3 În raporturile polonezilor cu românii, Nicolae Bălcescu subliniază faptele bune ale unor curteni din țara vecină, cunoscute fiind indigenatele acordate de regi unor domnitori sau familii domnitoare moldovenești, dar nu se sfiește nici o clipă în a arăta și părțile negative ale unora dintre ei, legate în principal de ingerințele nefaste în relația cu Moldova, Transilvania și Țara Românească. După cum, Bălcescu, din postura de istoric drept, cu gândirea sa și cu argumente sigure, luate și din alte surse, nici pe Mihai, pe eroul scrierii (epopeii) sale nu îl scutește de unele critici în relația cu regatul polonez, după cum vom menționa în continuare. Argumentele folosite le-a extras istoricul român în principal din scrieri poloneze. Subliniez că, în materie de cultură poloneză, Bălcescu depășește cu mult cunoștințele cronicarilor români, cu toate că cei mai de seamă dintre ei „au luat lumină“, cum a spus Iorga, în unele din scrierile sale, direct de pe băncile școlilor poloneze. În cunoașterea realităților poloneze, Bălcescu a fost și deasupra cunoștințelor tuturor contemporanilor săi. În prezentarea evenimentelor de la interferența veacurilor al XVI-lea cu al XVII-lea Bălcescu a simțit nevoia să îl studieze temeinic pe Reinhold Heidenstein (1553-1620), jurist și diplomat polonez, cu studii la Padova și în Germania, istoric care a funcționat ca secretar al regilor polonezi, sub îndrumarea cancelarului și hatmanului Jan Zamojski, demnitarul puternic implicat în treburile românești la intreferența secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, aceasta și din postura de sprijinitor direct al lui Eremia și Simion Movilă.

Mulți români, unii medieviști de frunte, nu știu nici azi că Heidenstein a fost una din mințile cele mai luminate ale acelor vremuri, iar opera sa, lecturată în profunzime de Bălcescu, a fost editată mai întâi în limba latină, dar și în polonă, tipărită și în vremurile noastre, în condiții de excepție, datorită importanței ei. Și nimeni nu l-a citat peste fruntariile Poloniei cu atâta acribie cum a făcut-o Bălcescu încă din secolul al XIX-lea. studiile viitorului diplomat și cronicar, efectuate de acesta în Italia, la Padova, împreună cu Zamojski. Cunoașterea nemijlocită dintre cei doi l-a adus pe Heidenstein în postura de secretar (cronicar) personal al regelui Ștefan Bathory, nimeni altul decât cel care l-a înfruntat pe Ivan cel Groaznic, în 1582, nu departe de Moscova. A avut așadar ce evenimente să lase posterității luminatul scriitor renascentist! Conștient de importanța evenimentelor trăite, Heidenstein a tipărit la Cracovia în timpul vieții, în 1584, opera sa capitală: De bello Moscovitico commentatorium libri sex, care a inspirat până și pe pictori polonezi de seamă, precum Jan Matejko. Dintre lucrările polonezului, pentru Bălcescu mai importante au fost Rerum Polonicarum librii XII, (Frankfurt, 1672), respectiv De vita Joannis Zamoscii; acest din urmă opus, istoricul român pașoptist îl citează destul de des în opera sa de căpătâi: Românii supt Mihai Voevod Viteazul. Nu putea să nu îl intereseze pe Bălcescu figura principelui transilvănean, Ștefan Bathory, născut la Șimleu, ajuns rege al Poloniei la 1574, în ciuda piedicilor puse de Habsburgi, căsătorindu-se cu Anna Jagiello, persoană deja ajunsă în amurgul vieții. Legământul dintre cei doi a fost dictat nu de „interesul“ său personal, ci al Curții, deoarece consoarta sa se identifica cu istorica dinastie a Jagillonilor. Nu lipsit de importanță a fost faptul că, o dată ce a ajuns rege, prin oamenii luminați care îl înconjurau, Bathory a fost cel care a întărit și consolidat situația internă din regatul polonez, iar pe plan extern a dus un război victorios împotriva lui Ivan cel Groaznic, soldat cu armistițiul de la Jam Zapolski, pact care i-a adus Poloniei localitățile Polock și Livland. După aceea Bathory cu obârșiile pe care le-am menționat a plănuit unirea Transilvaniei cu Ungaria și Polonia. Ideea în sine nu s-a realizat – urmare a decesului regelui polonez, el săvârșindu-se în anul 1588; planul acesta batoryan ungurii și polonezii nu-l vor uita niciodată, el intrând adânc până și în paremiologia celor două popoare: Polak wegier dwa bratanki i do szabli i do szklanki (Polonezul și ungurul sunt ca doi frați, la bătaie și la băutură).

Din cele peste o sută de surse, în opt limbi, folosite de Bălcescu la scrierea volumului Românii supt Mihai Voevod Viteazul, izvoarele poloneze au o importanță deosebită, alături de alte lucrări pe care le-a folosit din Bibliotecile Parisului. Biblioteca Poloneză din capitala Franței pe care o frecventat-o cu mare asiduitate, simultan cu cei mai mari scriitori și revoluționari polonezi în exil din Paris. Și aceasta a avut o importanță aparte, întrucât sursele poloneze, așa cum s-a petrecut și în cazul celor care au aparținut lui Reinhold Heidenstein, toate au fost de primă mână, satisfăcând preocupările și documentarea sa cu privire la cunoașterea și desfășurărea evenimentelor de la îngemănarea secolului al XVI-lea și al XVII-lea, mai ales că lui Bălcescu nu i-a fost indiferent ce au gândit străinii despre români, fapt sesizat în scrierile sale și de Nicolae Iorga. Cele mai pertinente judecăți critice cu privire la manifestarea domnitorului întregitor de neam le-a extras așadar Bălcescu din aceste scrieri, atunci când spune: „Mărturisesc încă unii din analiștii poloni – și acesta nu era nimeni altul decât Heidenstein – că el <Mihai> merse și mai departe, că vrusese a dezmădula <citește dezmembra> craia Poloniei, fărădelege împotriva sfântului drept al națiilor4, care din norocire nu înclină atunci sabia română, rămâind ca să fie, în zilele noastre, povara rușinoasă a crailor Europei“. Iar mai departe autorul epopeii a înșiruit, punându-le cap la cap și altele dintre faptele domnitorului român, acțiuni care îi vor grăbi, în final, descreșterea sa. Și scrie Bălcescu: „Spre îndeplinirea planului său asupra Poloniei, Mihai se pusă în corespondență cu patriarhul de la Constantinopol, mitropolitul de la Kiev, marele duca al muscalilor și Carol, duca de Suderman, care cârmuia crăia Sveției. El făgădui la cei doi arhiepiscopi că de-l vor ajuta cu mijloacele ce le sunt prin putință, el va cuprinde Polonia, va întemea acolo religia Răsăritului și o va întinde mai departe în Europa. Stăpânitorilor propunea o alianță pentru împărțirea Poloniei pe aceste baze: casei Austriei să dea Polonia cea Mare; muscalului Lituania; Sveției Livonia, iar celelalte provinții le oprea pe seama sa“. Se poate ușor reține că Mihai n-a mai folosit tactica lui Ștefan cel Mare, aceea de-a nu avea doi dușmani în același timp, și „mai înainte însă de a-i sosi răspunsurile de pe la toate locurile de unde trimiseră soli, Mihai își pusă oștile în mișcare asupra Moldovei. Această graba a lui îi fu folositoare într-aceea că îi înlesni repedea coprindere a Moldovei; dar îl vătămă mult apoi căci, nefiind sigur de aliații săi, el nu îndrăzni a trage foloasele izbânzilor sale năvălind în Polonia, ca să schimbe soarta aceștii țări sau să o silească a încheia pace. Era într-adevăr o mare greșala din partea lui Mihai pe care o plăti scump de a întărâta pe toate puterile vecine împotrivă-i, lăsând-se pe sine fără nici un aliat. De ar fi apucat încai a se învoi cu împăratul pentru Ardeal ca să fie sigur că nu va fi izbit în lipsă-i, sau de ar fi dat în Ardeal de temelii stăpânirei sale întreaga mulțămire a poporului român; dar el jertfise pe acesta nobililor, a căror dragoste nu-și putu trage și care acum și ei complota peirea lui“.5 Din lipsă de spațiu prezint numai unele prezențe livrești poloneze citate în Românii supt Mihai… și operele la care a apelat Nicolae Bălcescu, respectiv numele celorlalți autori folosiți de istoricul român și operele acestora: Bohomolec Zycie Jana Zamojskiego, Kancelerza i Hetmana Wielkiego Koronnego… in Zycie slawnych Polakow, tom. II, Edycjia Tadeusza Mostowskiego, Varșovia 1805; Piasecki Paul, Cronica Gesterum in Europa sigularum…..; Sekowski și alții.

În final, subliniez i n f l u e n ț a  l e c t u r i l o r poloneze asupra istoricului Nicolae Bălcescu prin cunoașterea de către acesta a creației celui mai în vogă reprezentant al Iluminismului polonez, Julian Ursyn Niemcewicz (1757-1841), publicist, poet, dramaturg, deputat în Seimul Poloniei. Adam Czartoryski a fost cel care l-a promovat pe „scena lumii“ pe acest talentat scriitor, stipendiindul în 1784 pentru a efectua un grand tour prin lumea de atunci, pentru a dobândii cunoștințe noi, proaspete, dar și pentru a se inspira artistic în creația sa. Ca un veritabil mecena al vremurilor sale, Adam Czartoryski a fost cel care i-a sugerat să viziteze Italia, Parisul, Londra și Amsterdamul. În curând, tânărul Niemcewicz îl devansează pe mentorul său prin atitudinea sa rusofobă pe care o va manifesta față de muscali, trăind dureros urmările evenimentelor de la 1772, 1794 și 1795, când Polonia a fost dezmembrată de imperiile țarist, prusac și austriac. La 1791 Julian Niemcewicz a scris piesa de teatru Întoacerea solului – lucrare cu puternice accente patriotice. Ea a fost montată în ianuarie 1791 pe scena Teatrului Mare din Varșovia. Peste un an va scrie o nouă piesă de teatru Kazimir cel Mare la comanda ultimului rege polonez, Jozef August Poniatowski. Dar bestsellerul iluminist niemcewiczean a fost volumul de Cânturi istorice (Spiewy historyczne), despre conținutul cărora Bălcescu nu putea să nu afle de la emigrația poloneză de la Paris, lucrarea fiind citată în opera sa capitală.

___________________________

1 Nicolae Bălcescu Opere 1, ediție critică de G. Zane și Elena G. Zane, Editura Academiei, p. 6

2 Idem, p. 7

3Stanislas Orichovius, Annales Regni Poloniae, Annal, V; vezi Arta militară la Moldoveni, Opere vol, 1, p. 144

4 Îl întâlnim în acest citat pe diplomatul /secretar de stat cu externele, Nicolae Bălcescu de la 1848, când a redactat Drepturile românilor către Înalta Poartă, document diplomatic în care prima dată în istoria diplomatică românească îl citează pe marele jurist al acelor vremuri, Vatel, cu privire la interpretarea dreptului ginților, în trecut și în vremurile sale. Niciunul dintre diplomații pașoptiști nu avea cultura juridică internațională a Bălcescului. Un comportament similar l-a avut și în negocierile pe care le-a purtat în 1849 în Transilvania cu generalii polonezi, Bem și Debicki.

5 Românii supt Mihai Voevod Viteazul, Opere vol. 3, p. 256