Când Gheorghe Gheorghiu-Dej îl tutuiește pe G. Călinescu

După o jumătate de an de ședere la Cașvana (satul în care se născuse, în 1947, Luca Pițu, dar din care plecase de multă vreme) mi-am dat seama ce ridicol fusesem cu iluzia mea că la țară mă voi putea ocupa în liniște de literatură. I-am scris disperat fostului meu profesor Nicolae Manolescu: „Ajutați-mă să plec de aici!“ Și m-a ajutat, fără întârziere. Mi-a găsit un post de redactor la revista Tomis din Constanța. (Ce bine e să ai pe cineva care să te salveze ori de câte ori te afli într-o situație disperată! Te simți ca eroul din poveste care, depășit de situație, o cheamă în ajutor pe regina albinelor. Nicolae Manolescu a fost pentru mine, în prima parte a vieții mele, regina albinelor.)

La Constanța i s-a găsit și Domniței un loc de muncă potrivit (deși cu un program zilnic împovărător), la serviciul de bibliografie al Bibliotecii Județene Constanța. Am trăit la Constanța câțiva ani (1971-1974) fericiți. Revista, condusă într-un stil de o eleganță ușor desuetă, provincială, de Constantin Novac, ca redactor- șef și Nicolae Motoc, ca redactor-șef adjunct, ne făcea pe noi, toți cei din redacție, să ne simțim ocrotiți de vulgaritatea vieții culturale din afara instituției noastre.

Țin minte că odată am fost convocați, împreună cu alți intelectuali din județ, la o întâlnire cu Vasile Vâlcu, prim-secretar al Comitetului Județean Constanța al PCR. Acesta ne-a îndemnat, printre altele, să urmăm exemplul lui Alecsandri, care mergea cu mașina prin sate ca să se documenteze, și să scriem în cunoștință de cauză despre realizările agriculturii socialiste. I-am atras atenția că pe vremea lui Alecsandri nu existau automobile, dar Vasile Vâlcu m-a pus imediat la punct, acuzându-mă că nu sunt informat. Vasile Vâlcu era un activist comunist scund și îndesat, remarcabil prin modul grobian de a fi slugarnic cu Ceaușescu și autoritar cu subalternii (pe noi ne considera subalterni). Se mândrea cu faptul că Dobrogea fusese prima regiune din țară în care se colectivizase complet agricultura (prin acțiuni brutale, duse până la crimă, ale autorităților) pe vremea când el era primsecretar al regiunii Dobrogea.

Numele lui Alecsandri îi rămăsese în minte dintr-un discurs al lui Ceaușescu, care probabil nu l-ar fi menționat dacă cineva i-ar fi spus că poetul fusese numit de alt poet „rege al poeziei“ (rege, nu președinte). Nu incultura lui Vasile Vâlcu mă oripila, ci faptul că el pronunța, cu buzele lui grosolane, numele lui Alecsandri. Orice interferență a partidului comunist cu literatura avea ceva grotesc.

Am trăit un adevărat moment de oroare când, fiind responsabil de număr la revistă, am primit șpalturile avizate de cenzură. Pe poeziile zeiești ale lui Nichita Stănescu fusese aplicată o ștampilă drepunghiulară: AVIZAT. Aproape că mi s-a făcut rău.

Cu toată măreția ei, literatura este extrem de fragilă. Nu trebuie atinsă. Cum să ștampilezi un curcubeu? Sau zborul unui fluture? Sau o bătaie cu bulgări de zăpadă? Sau eflorescența de apă a unei fântâni arteziene? La o întâlnire cu tinerii am fost întrebat de un elev de liceu, cu candoare, de ce consider inadmisibilă imixtiunea cuiva în creația literară.

I-am răspuns cu aproximație așa: Literatura este în esența ei o expresie a libertății. Ea nu poate fi folosită ca un instrument de propagandă, pentru că atunci devine altceva. Literatura există prin ea însăși, este o desfășurare de frumusețe, un prilej de încântare. Și orice încercare de-a o aservi, de-a o transforma într-un mijloc de a obține altceva decât un moment de încântare duce la deteriorarea ei, pentru că, pe cât de frumoasă, pe atât de volatilă este. Este ca „umbra unei idei“, cum ar fi spus Nichita Stănescu, nu are consistență materială. Splendoarea ei se spulberă imediat. Nu putem pune mâna pe umbra unei idei, nu putem pune mâna pe literatură, mai ales mâna brutală a celui care vrea să și-o aservească. Un scriitor se inhibă atunci când cineva se amestecă în actul creației. Există o stenogramă a unei discuții dintre Gheorghiu-

Dej și G. Călinescu. Și Gheorghiu-Dej încearcă să-i explice lui Călinescu, care deja publicase Bietul Ioanide, cum ar trebui să refacă acest roman și cum ar trebui să scrie Scrinul negru pentru că deja știa din presă că marele critic și istoric literar, prozator, poet, dramaturg, un scriitor complet, cum puțini am avut, lucra la Scrinul negru. Acea stenogramă ilustrează într-un mod expresiv necomunicarea între două personaje, care fac parte din două lumi diferite. Să vedeți cât de înduioșătoare, emoționantă și întristătoare este strădania lui Călinescu de a simula că ascultă respectuos sfaturile incompetente și tendențioase ale lui Gheorghiu-Dej.

Tinerii cărora le vorbeam nu știau nimic nici despre Gheorghe Gheorghiu-Dej și nici despre G. Călinescu.

Recitesc acum acea stenogramă și retrăiesc descurajarea fără margini pe care mi-o provoca pe vremuri zădărnicia oricărui dialog între un scriitor și un demnitar comunist. Unii comentatori de azi s-ar grăbi fără îndoială să-l acuze pe G. Călinescu de oportunism, dar eu, dimpotrivă, îl compătimesc și sufăr cumplit văzându-l cum se îneacă fără scăpare în mlaștina gândirii rudimentare și confuze, de comunist prost și arogant, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

La discuție asistă și Leonte Răutu, autorul unor crime culturale greu de uitat.

Reproduc un fragment, cam a zecea parte din stenogramă (ne-am putea îneca noi înșine în ea dacă am cita-o în întregime):

TOV. GH. GHEORGHIU-DEJ: Eu am citit prima parte a cărții Bietul Ioanide, nu mi-a plăcut forma criticii în privința aceasta. Nu aș fi un prieten bun dacă aș spune că totul este bine. Sunt lipsuri acolo. Eu am criticat tovarășii că nu au dat indicații ca lucrarea să fie bună. Dumneata nu scrii numai pentru azi, scrii pentru mâine, pentru poimâine, pentru viitor, nu scrii pentru un strat subțire, ci trebuie să scrii pentru popor, pentru ca lumea care te citește să te aprecieze și să te pună la loc de cinste. Nu poți să disprețuiești masa și s-o socotești un «vulg» pentru că iată «vulgul» dă anumite personalități de mare anvergură, care trebuie să scrie pentru acest «vulg».

G. CĂLINESCU: Trebuie să ne adresăm la cât mai mulți oameni, ăsta este scopul scriitorului. Cartea despre care vorbiți este scrisă în anul 1952, a fost publicată în anul 1954.

TOV. GH. GHEORGHIU-DEJ: Să nu întelegeți că noi îți facem vreo acuzare, nu. Ai timp să îmbunătățești această carte. Același Călinescu are să se ridice împotriva aceluiași Călinescu din 1952, care să spună că mi-au apărut lucruri noi. Ar trebui sa fii criticul propriilor lucrări. Noi inșiși de multe ori renunțăm la unele lucrări pentru

că atunci când le-am întocmit nu am avut materialul documentar necesar sau corespunzator, sau cel care a fost nu a fost cel mai bun. Dacă ținem la prestigiu și la autoritatea celor spuse totul va fi bine.

Eu am citit cartea și i-am reproșat lui Răutu că nu a citit-o și el. Eu am facut adnotări pe partea citită. Am spus ce este bine și ce este rău. Iată aspectul cu legionarii, sunt lucruri interesante, dar depinde cum pot fi prezentate ca să nu lase impresia nimănui că am face apologia cutărei manifestări mistice. Avem de a face cu un om de cultură și nu poate fi apologetul unor mistici. Mi-a plăcut că cartea are orientare politică, încearcă să ia poziție fața de o serie întreagă de probleme, sunt personagii care se pot recunoaște, poate ai avut ceva cu ei.

G. CĂLINESCU: Nu este așa ceva, am curajul să afirm că nu este nimic. (…)

TOV. GH. GHEORGHIU-DEJ:

Sunt unele lucruri în carte care o fac greu de citit. Este interesul nostru să fie citită de foarte mulți oameni. Sunt unele expresii în diferite limbi, în limba germană. Nu putem să reproșăm oamenilor că nu s-au ridicat la nivelul scriitorului Călinescu. Noi trebuie să ne coborâm la oameni fără să vulgarizăm. Trebuie să știm că burghezia nu renunță la pozițiile ei. Spiritul ei este opus coexistenței pașnice. Din punct de vedere ideologic nu există coexistență pașnică. Partidul nostru a fost printre primele partide, după PCUS, care a dat o formulare clară în ceea ce privește frontul ideologic. Noi am pus chestiunea clar de la început. Noi trebuie sa fim combativi pe frontul acesta, să nu permitem nici un compromis. Să ajutăm oamenii de cultură, de artă, de știință în această privință. Este însăși în interesul lor. Eu consider o greșeală a noastră atunci când ei fac greșeli. De ce să nu ne ducem la ei să le spunem părerea noastră.

G. CĂLINESCU: Sunt lucruri pe care nu le putem pătrunde și de aceea este bine ca partidul să ne dea acest ajutor.“

Cel mai greu de suportat este faptul că Gheorghe Gheorghiu-Dej îl tutuiește pe G. Călinescu.