Eram în anul patru de facultate când o fată cu care mă plimbasem într-o seară prin Parcul Herăstrău a ajuns mai târziu de ora 22 la cămin și portarul n-a mai vrut s-o primească. Am intervenit eu, care o condusesem până la intrare; l-am amenințat pe portar cu bătaia și, în plus, am rupt furios afișul pe care scria: „Intrarea în cămin până la ora 22“. Drept urmare, portarul a raportat cazul la facultate și fata a fost chemată în fața unei comisii de etică.
Mie nu mi s-a întâmplat nimic. Dar ea a fost umilită de acea comisie, care i-a cerut detalii în legătură cu seara petrecută în parc. Să te plimbi cu o fată sfioasă și romantică, iar ea să fie anchetată apoi de o comisie de etică – ce situație mai grotescă se poate imagina?
Bietele românce! În zadar le-a făcut Dumnezeu frumoase și pline de viață, în zadar le-a înzestrat cu senzualitate (cu adevărata senzualitate, care se opune și frigidității, dar și sexualității maniacale), în zadar le-a menit să fie harnice și iscusite (în mâinile lor simțindu-se în siguranță și sapa, și seringa, și stiloul). Toate aceste calități și numeroase altele, a căror inventariere n-au terminat-o până azi nici poeții specializați în glorificarea femeii, au fost înfășurate și înăbușite în pânza roșie (un roșu de la început prevestitor de vărsare de sânge) a steagului comunist.
Româncele au stat în închisori, legate în lanțuri (lanțuri peste „coapsa <lor> fină de-alăută florentină“!). Au rămas acasă singure cu copiii să-și aștepte bărbații închiși – văduve, cu sóții îngropați de vii în celule sumbre. Au fost obligate să îmbrace salopete și să încalțe bocanci (ajungând să semene cu niște foci, după modelul tovarășelor lor din „marea țară prietenă“) ca să construiască „obiective“ gigantice și păguboase. Au cântat marșuri în loc de cântece de leagăn. Au oferit flori (ele!) „iubiților noștri conducători“. Au stat resemnate la cozi – lungi convoaie ale umilinței. S-au supus la controale ginecologice care aveau drept scop nu apărarea sănătății lor, ci îndeplinirea planului la nașteri. Au fost constrânse să-și ascundă frumusețea sub o mască gravă și bărbătoasă, care, purtată mult timp, li s-a lipit definitiv de chip. Au ajuns să nu-și mai stimeze iubiții și soții, văzându-i cu capul plecat mereu în fața activiștilor și securiștilor. Au devenit în multe cazuri rele și prozaice ele însele, ca să-și poată apăra familia și crește copiii.
Mâna de fier a Partidului Comunist Român le-a lungit fustele, le-a strâns părul în coc, le-a umblat în viscere, ca să-i identifice și să-i ia din timp în posesie pe viitorii „șoimi ai patriei“. Iar în vreme ce ele sufereau astfel, pe alte meridiane, acolo unde „lumina de la răsărit“ ajunge din punct de vedere astronomic mai târziu, iar din punct de vedere politic n-a ajuns nici până în ziua de azi, semenele lor aveau parte de încredere și respect, de acel climat ocrotitor a cărui instituire și întreținere constituie poate supremul examen al adevăratei bărbății. Cu câtă grijă, cu câtă competență erau – și sunt și azi – puse în valoare femeile din Occident! Fiecare părticică din corpul lor este spălată și parfumată, acoperită de țesături mătăsoase, apărată iarna de frig și vara de arșiță. Fiecare dorință a lor, fie și capricioasă, mobilizează – spre a fi dusă la îndeplinire – energiile bărbaților din jur. Fiecare calitate este recunoscută și răsplătită, de multe ori chiar sărbătorită. Iar maternitatea reprezintă un fel de faptă eroică, în fața căreia se prosternează până și șefii de state.
În comunism? În comunism, ceea ce frapează, poate mai mult decât alte dezgustătoare caracteristici ale stilului de viață, este flagranta lipsă de cavalerism. Comuniștii nu respectă femeia. O cocoțează în prezidii fără să încerce să afle dacă are aptitudini pentru așa ceva, cu generozitatea grosolană a mitocanului care, ducându-și iubita la cofetărie, o obligă să-și mănânce prăjitura din farfurie. În rest, însă, o exploatează fără milă și încearcă prin toate mijloacele să-i distrugă specificitatea. Așa cum nu suportă deosebirile de naționalitate, de religie, de convingeri politice, nu le agreează nici pe cele dintre sexe. Idealul lor este un om asexuat, castrat de dârzenia bărbătească, dar și de farmecul feminității.
*
Fac un salt în timp. Era în 1988. Un bărbat de treizeci și ceva de ani stătea la coadă la cașcaval. Înota într-o mulțime dezordonată și furioasă. Undeva, prin apropiere, îl aștepta soția lui, urmărindu-l cu o privire îngrijorată, o privire de susținere. După vreo oră, bărbatul ieșea triumfător din masa de trupuri întrețesute. Avea nasturii rupți, cravata strâmbă, dar ținea în mâna dreaptă, sus, cât mai sus, ca pe un trofeu, o bucată de cașcaval.
Era soldatul care se întorcea din război aducând soției lui credincioase o fâșie din stindardul inamicului. Era vânătorul care venea cu un tigru în spate, smulgând admirația femeii mult visate. Era căutătorul de aur care găsise o pepită uriașă și o dăruia alesei inimii lui.
Numai că stilul de viață comunist redusese această imagine mitică a bărbatului întors dintr-o aventură primejdioasă la o caricatură jalnică. Să fii bărbat și să dedici femeii tale o bucată de cașcaval înseamnă, de fapt, să nu mai fii bărbat.
De multe ori m-am gândit, în timpul lui Ceaușescu, că n-am dreptul să joc rolul de stăpân al casei în familia mea, atâta vreme cât stau cu capul în jos la cele mai stupide ședințe de partid și nu schițez nici un gest de protest. Cum să vin acasă și să vorbesc soției mele cu o competență de bărbat după ce am ascultat-o respectuos pe o activistă de partid spunând tot felul de tâmpenii?
Cred că mulți bărbați – chiar și dintre cei care își băteau nevestele, cu o furie neputincioasă – aveau sentimentul imposturii când pretindeau supunere din partea familiei lor. În țară se luau hotărâri importante, iar ei nu erau consultați niciodată înainte de luarea acelor hotărâri. Li se comunica, doar, ce s-a stabilit. Nici comunitățile tribale nu practică o asemenea înjosire a bărbatului. Format la școala umilinței, bărbatul dintr-o țară comunistă își pierdea – în sens moral – atributele de bărbat, se transforma într-un copil tratat de femeie, cel mult, cu o duioșie maternă.
Dar femeia, biata femeie? Las la o parte sărăcia, care pe o femeie o ofensează mai mult decât pe un bărbat (cum să stea o femeie fără apă caldă? cum să iasă în lume cu ciorapii rupți?). Dar se practica nici mai mult, nici mai puțin decât interzicerea feminității. Îmbrăcate în câte un deux-pièces de culoare închisă (maro sau bleumarin), cu părul strâns într-un coc nefiresc, ca un cucui uriaș, alintate cu apelativul tovă sau tovărășică, instalate eventual în prezidii inutile, ca material uman decorativ sau propagandistic, femeile deveneau dure și, în același timp, nesigure, tocmai pentru că se aflau, împotriva tropismului lor fundamental, în afara feminității. Flori cultivate în pivnițe. Căprioare înhămate. Păstrăvi în canale de ape reziduale.
Îmi venea – nu exagerez – să plâng când vedeam cum se mișcă pe scenă câte o interpretă de „muzică ușoară“ din România și mai ales când o comparam cu câte o cântăreață de rock din Occident. Românca noastră își legăna timid și mecanic fundul în stânga și-n dreapta, cu o veselie falsă, lălăită, cu sacoșe invizibile, dar grele în ambele mâini, cu urme de ciupituri pe gât, de la activiștii culturali care o „supervizau“.
Ce dragoste mai puteau să facă un bărbat umilit până în adâncul sufletului lui și o femeie cu feminitatea extirpată? Și de unde să mai găsească elanul de a face dragoste, când știau că a doua zi o comisie de tovarăși de încredere va privi scrutător în uterul femeii ca să afle dacă nu cumva acolo, în spațiul cel mai intim din câte există, controlat însă și el de partid, a început să crească un viitor șoim al patriei?
