Etica neuitării: 7 martiri români greco-catolici

Ivan Karas, Icoana celor 7 episcopi greco-catolici români martiri sfințită de Papa Francisc la Blaj (2 iunie 2019)

Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu – acestea sunt numele celor șapte episcopi români ai Bisericii Greco-Catolice care au fost eroi ai celei de-a doua vizite în România a unui papă.

În preajma evenimentelor care au culminat cu decretul de beatificare a celor șapte episcopi uniți români promulgat de Papa Francisc și cu ceremonia de beatificare aferentă oficiată în 2 iunie de către Suveranul Pontif pe Câmpia Libertății de la Blaj, au fost publicate prompt mai multe materiale consistente dedicate personalităților excepționale ale celor șapte noi sfinți greco-catolici. Două dintre acestea: un album omagial realizat în condiții grafice excepționale de către Editura Baroque Books and Arts (Povestea a doi martiri) și o lucrare (datorată doamnelor Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu) sub tutela Editurii Humanitas despre Șapte vieți de sfinți români (cu supratitlul Martori ai Fericirii).

Albumul dedicat poveștii „a doi martiri români” reface, cu text, imagini, documente, teribilele destine ale episcopilor Vasile Aftenie și Tit Liviu Chinezu. E (câte) o poveste despre care Mihai Frățilă, actualmente episcop greco-catolic de București, scrie că e posibil să nu fi fost până acum auzită sau, în orice caz, bine auzită – „fiindcă istoria Bisericii Greco-Catolice a fost foarte multă vreme învăluită în tăcere”. Despre cei doi episcopi martiri, recent beatificați, Mihai Frățilă (coordonatorul acestui foarte special proiect editorial) notează că „Vasile Aftenie și Tit Liviu Chinezu și-au oferit viața pe altarul credinței în spiritul bucuriei promise de Hristos. (…) Ei au continuat să rămână oameni, într-un timp de mari încercări și persecuții. Au trecut dincolo de pragul acestei vieți, fără să abdice de la umanitatea pe care Hristos a întruchipat-o în jertfa crucii sale, primind cheia Binelui care traversează durerea”.

Ca reguli de organizare, albumul despre „povestea a doi martiri români” include, pentru fiecare dintre personajele principale ale cărții, câte un studiu introductiv care pune în context – național și religios – detaliile biografice ale acestora, o foarte riguroasă cronologie, câte o succintă mărturie despre cei doi episcopi aparținând unor contemporani, precum și date și note care punctează repere importante ale calvarului comunist pe care atât Vasile Aftenie, cât și Tit Liviu Chinezu l-au îndurat. De asemenea – cantitativ, aceasta este și partea cea mai pregnantă; afectiv – foarte puternică –, povestea celor doi episcopi greco-catolici este marcată printr-o serie de mărturii fotografice prin care este refăcută, cu mijloacele artei fotografice, memoria celor două vieți ale acestor episcopi: viața în libertate (și locurile esențiale în care aceasta s-a derulat) și viața de după arestul comunist (cu urmele acesteia în arhive și, în cazul lui Vasile Aftenie, chiar și de la mormântul său deschis în mai 2010).

7 care au cunoscut „marea cinste a temniței pentru credință”

Martori ai Fericirii” rezumă, cu instrumentele speciei numite „biografie”, precum și o evidentă empatie a celor două autoare, povestea vieților a șapte martiri, episcopi români greco-catolici, victime ale regimului comunist. În preambulul acestora, și într-un mod cât se poate de binevenit, sunt inserate două capitole care dau un cadru general cu privire la rolul și la destinul Bisericii Greco-Catolice din România. În primul dintre acestea este refăcută, din perspectiva unor repere esențiale, istoria multiseculară (care începe În jurul anului 1700) a acestei Biserici – o biserică al cărei rol în Marea Unire de la 1918 este foarte mare. „S-a spus că rezultatul istoric al unirii a fost prezența unei «ortodoxii» de factură occidentală, care exprima secole de tradiție creștină de matrice bizantină intrată în sensibilitatea românească și totodată un sentiment de fraternitate culturală cu ginta latină din Apus”, notează cele două autoare ale cărții. În cel de-al doilea capitol plasat la începutul cărții este descris planul – foarte minuțios conceput – de prigonire și de anihilare a acestei instituții religioase cu un rol foarte important în istoria noastră recentă. Linia de direcție strategică și operațională pentru planul de – în fond – distrugere (sau, cel puțin, tentativă de distrugere) a Bisericii Greco-Catolice include următoarele instituții cheie: „în România, autoritățile care au planificat și cele care au executat «operațiunea de unificare» (termen utilizat de Securitate pentru «lichidarea» din România) sunt aceleași cu autoritățile echivalente din Ucraina sovietică: organele administrative ale Statului, Securitatea și, deasupra tuturor, Partidul Comunist”. În relație directă cu afirmația care rezumă autorii – morali și reali – ai operațiunii de „demantelare” a Bisericii Greco-Catolice din România de către autoritățile comuniste, există în carte o alta care se cuvine a fi reprodusă. Aceasta: „una dintre surprizele oferite de studierea arhivelor proaspăt scoase la lumină ale Bisericii Greco-Catolice este descoperirea faptului că nu Biserica Ortodoxă a planificat și organizat «lichidarea prin unificare»: aceasta a fost o inginerie stalinistă cu grave consecințe până astăzi”.

Pentru a pune în practică „operațiunea de unificare”, anul 1948 este crucial: atunci, între altele, și ca unul dintre momentele cele mai dramatice ale acestei operațiuni, în urma ordinului unei comisii mixte ministeriale a autorităților din România de la acea vreme, s-a decis să fie arestați toți episcopii greco-catolici, precum și „maximum 40 de bandiți” (titulatura sub care au fost, în limbaj comunist, desemnați canonicii și preoții greco-catolici) care îi susțineau pe episcopii lor. Ordinul a început să fie aplicat cu începere din noaptea de 28/29 octombrie 1948. Despre aceste arestări, autoritățile comuniste au folosit termeni precum „măsuri administrative” sau „măsură preventivă”. Șapte episcopi au fost arestați în acel an; unul dintre ei – Vasile Aftenie – a murit în „arestul preventiv”. Ceilalți șase (Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu) au făcut mai mulți ani de închisoare comunistă – trei dintre ei au și murit în zeghe. Iuliu Hossu, unul dintre episcopii care au supraviețuit perioadei de închisoare, a scris în memoriile sale despre arest că a avut „marea cinste a temniței pentru credință”.

Dosarul de beatificare

Numele latinesc al dosarului de beatificare prin care este recunoscut martiriul celor șapte episcopi greco-catolici români care au murit în perioada 1950-1970 sub prigoana comunistă este „Positio super martyrio”. Dosarul are 1868 de pagini și, în formularea doamnelor Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, „cuprinde principii metodologice, istoricul evenimentelor și biografiile celor în cauză, realizate cu maximum de acribie științifică, lista arhivelor cercetate și bibliografia consultată, mărturii date sub jurământ de persoane care i-au cunoscut îndeaproape pe cei șapte, precum și un Summarium cu 571 de documente (80% inedite) ce sprijină argumentația; dosarul se încheie cu rapoartele specialiștilor istorici și teologi”.

Documentul a fost „plimbat” între România și Vatican aproximativ un sfert de secol; estimativ, în acest interval au fost studiate peste 45.000 de documente în scopul de a susține cauza beatificării. În 19 martie 2019 a fost avizat, prin semnătura Papei Francisc– „morți în faimă de martiri”, aceasta a fost formularea papală.

Papa Francisc la Blaj

Aceste ținuturi cunosc bine ceea ce înseamnă suferința oamenilor atunci când greutatea ideologiei sau a regimului este mai puternică decât viața și se pune deasupra a toate, ca normă a vieții înseși și a credinței persoanelor, când capacitatea de decizie, libertatea și spațiul pentru creativitate sunt reduse și de-a dreptul eliminate. Voi ați suferit din cauza discursurilor și acțiunilor bazate pe discreditare, care duceau până la expulzarea și distrugerea aceluia care nu putea să se apere și reduceau la tăcere vocile disonante. Îi avem în minte, în mod deosebit, pe cei șapte episcopi greco-catolici pe care am avut bucuria să-i proclam Fericiți. În fața persecuției aprige din partea regimului ei au dat dovadă de o credință și de o iubire pentru poporul lor. Cu mare curaj și tărie interioară au acceptat să fie supuși la o dură detenție și la tot felul de cruzimi, decât să renege apartenența la iubita lor biserică. Acești Păstori, martiri ai credinței, au recâștigat și au lăsat poporului român o prețioasă moștenire pe care o putem sintetiza în două cuvinte: libertate și milostivenie”, a spus Papa Francisc în cuvântarea sa de la Blaj din 2 iunie, cu ocazia ceremoniei de beatificare a celor 7 episcopi români greco-catolici. Cu același prilej, Suveranul Pontif a mai menționat că „un alt aspect al moștenirii spirituale a noilor Fericiți este milostivenia. Tenacitatea în a profesa fidelitatea lui Cristos era însoțită în ei de o dispoziție la martiriu fără cuvinte de ură pentru prigonitori, față de care au demonstrat o blândețe considerabilă. Este grăitor ceea ce a declarat în timpul închisorii Episcopul Iuliu Hossu: «Dumnezeu ne-a trimis în acest întuneric al suferinței pentru ca să dăruim iertarea și a ne ruga pentru convertirea tuturor». Aceste cuvinte sunt simbolul și sinteza atitudinii cu care acești Fericiți în perioada de încercare au sprijinit poporul lor în a continua să mărturisească credința fără să se răzbune și fără să cedeze. Această atitudine de milostivire față de torționari este un mesaj profetic, deoarece se prezintă astăzi ca o invitație făcută tuturor să învingem ranchiuna prin caritate și iertare, trăind în mod coerent și curajos credința creștină”.

7 date și fapte despre cei 7 episcopi greco-catolici

Vasile Aftenie este singurul dintre cei 7 martiri români care nu a mai apucat să facă închisoare în urma unor sentințe ale autorităților judiciare comuniste. A murit, victimă a unui accident cerebral, în urma anchetelor foarte dure din subsolul Ministerului de Interne, la spitalul închisorii Văcărești în 10 mai 1950.

Tit Liviu Chinezu a fost hirotonit în secret episcop. Când a fost arestat, în octombrie 1948, el făcea parte din grupul de 25 de canonici și preoți greco-catolici arestați împreună cu episcopii. Cu aprobarea papală, în urma unei corespondențe clandestine cu Nunțiatura apostolică, în 25 aprilie 1949 este făcut episcop, la Căldărușani.

Episcopul Valeriu Traian Frențiu este primul dintre cei trei episcopi greco-catolici care au murit chiar în închisoare. Valeriu Traian Frențiu a murit în iulie 1952, în celula 44 de tristă amintire de la închisoarea din Sighet. A fost înmormântat fără sicriu, într-un loc rămas și astăzi necunoscut din perimetrul localității Sighet;

•„Pe pipăite am găsit o ladă plină de praf și umezeală, trebuia să fie patul meu. Avea cam un metru lungime. Am petrecut acolo două nopți și o zi și jumătate, fără mâncare, fără apă. Și, fiindcă nu era strop de lumină, șoarecii și șobolanii treceau peste mine ca peste un vechi prieten al insectelor și animăluțelor. Trebuie totuși să recunosc: nu era un răsfăț plăcut și vrednic de a fi prelungit”, descrie primele zile ale arestului comunist episcopul Ioan Suciu – cel mai tânăr episcop ales, „episcopul tinerilor”, cum a fost supranumit. La numai 46 de ani, Ioan Suciu a murit în închisoarea de la Sighet.

Ioan Bălan a mai supraviețuit trei ani după consumarea pedepsei cu Închisoarea date de autoritățile comuniste. A fost plasat în domiciliu forțat la Curtea de Argeș și, mai apoi, la Ciorogârla. În perioada șederii acestuia în domiciliu forțat, au fost trimiși la el nu mai puțin de 14 informatori. Episcopul Ioan Bălan a murit în 1959, fiind înmormântat în București, în parcela preoților din Cimitirul Bellu Catolic.

Alexandru Rusu este singurul dintre cei șapte episcopi greco-catolici care a făcut în două rânduri arest comunist. După detenția de la Sighet și după o perioadă relativ scurtă de domiciliu forțat la Mănăstirea Cocoș, a fost din nou închis – la Pitești, Gherla și Dej. La Dej a și murit, în închisoare, mormântul său fiind, până astăzi, necunoscut. „De el se temea tare, pentru că era mai dârz, mai spornic la vorbă”, spune una dintre mărturiile unui apropiat. De altfel, doar lui Alexandru Rusu i s-a intentat proces de înaltă trădare – „fără martori, fără justificare juridică”.

Iuliu Hossu, unul dintre cei 7 episcopi greco-catolici recent beatificați, este cel care a citit Proclamația de la 1 Decembrie 1918. Iuliu Hossu apare, de altfel, citind un fragment din Proclamația de la Alba Iulia, într-una dintre cele cinci fotografii realizate cu acest prilej de către Samoilă Mârza, fotograful Marii Uniri. Pentru a trăda Biserica Greco-Catolică în favoarea Bisericii Ortodoxe, există relatări care spun că lui Iuliu Hossu i s-ar fi promis până și scaunul patriarhal. De asemenea, Papa Paul al VI-lea a vrut să îl ridice la rangul de cardinal, dar Iuliu Hossu a refuzat; dacă ar fi ales aceasta, ar fi fost nevoit să părăsească țara. Iuliu Hossu a murit la Mănăstirea Căldărușani în 1970.

Celula 44 de la Sighet

Celula episcopilor” – așa este astăzi cunoscută funesta și faimoasa celulă cu numărul 44 de la închisoarea Sighet. Aproximativ 50 de preoți și episcopi greco-catolici au fost închiși în această celulă. Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu – cu toții episcopi greco-catolici –, dar și episcopul romano-catolic de Iași, Anton Durcovici au stat în celula 44. Frențiu, Suciu, Chinezu și Durcovici au murit direct în închisorile comuniste. În Memoriile… sale, Iuliu Hossu descrie celula 44 de la Sighet drept „reședința episcopatului Bisericii Române Unite cu Roma”, pentru o vreme.