piesa de teatru Domnișoara crește din textul romanului cu același titlu; tipărit în anul 2007, romanul Domnișoara îi fixează lui Carol Feldman un loc distinct în peisajul prozei noastre contemporane. Actorul și prozatorul știu bine valoarea „de schimb” a poveștii; publicul din sala de teatru și cititorul de azi (ba chiar și milioane de telespectatori din toată lumea, mari consumatori de seriale) vor din nou un story. Să fie vorba despre „nevoia de poveste” a omului contemporan, de care vorbea Mircea Eliade în Aspecte ale mitului? Sau, poate, e momentul schimbării radicale a paradigmelor literare și de sensibilitate? Un semn, încă unul, al post-modernității care, în chip poate paradoxal, recuperează valori „tradiționale” ale discursului literar? Oricum, vremea experimentului a trecut. Carol Feldman știe să spună, să construiască, să conducă o poveste cu mai multe planuri narative. Orice se poate inventa sau spune; chiar și propria viață (cum face în cărțile anterioare și, parțial, prin reflex, și în roman), cu singura condiție ca aceasta să aibă o poveste pasionantă și o problematică vie. Iar Carol Feldman descoperă această poveste în Tulcea secolului trecut; Tulcea e narațiunea și iluzia naratorului și personajului: Tina Herșcovici, protagonista din Domnișoara, spune la un moment dat că „omul merită să aibă parte uneori în viață și de clipe de iluzie”. Realitate și iluzie, Tulcea e ceea ce aș numi spațiul de identificare a autorului (care îl filtrează prin conștiința artistică) și spațiul de reflectare a personajului: o stare de suflet, cum spuneau romanticii, referindu-se la peisaj. Sulina îl are Jean Bart, cel din Europolis; cîmpia Bărăganului,dintre Brăila și Rîmnic, îi are pe Panait Istrati din Ciulinii Bărăganului și Neranțula ori pe Fănuș Neagu din În văpaia lunii și Pierdut în Balcania; Delta Dunării, pe Tudor Dumitru Savu, cel din Marginea Imperiului, Treizecișitrei și De-a lungul fluviului. Acum, Tulcea îl asumă pe Carol Feldman din Copilul din mine, Inimi deschise, De unde am venit…, Povestiri de aici și de acolo, Pe malul Dunării, Domnișoara, A doua primăvară.
Proza scurtă, romanul și teatrul lui Carol Feldman se disting, în primul rînd, prin performanțele estetice ale artei evocării și reconstituirii atmosferei vechiului tîrg, cu strada Babadag, Coloanele, faleza Dunării, gara veche și grădina „Mircea”; iată: „La întretăierea străzii principale Regina Elisabeta cu strada Carol, la o distanță de vreo 20 de metri de malul Dunării, cheiul fiind mai îngust la începutul lui și lărgindu-se pe drumul spre pescării, se întindea grădina Mircea. Parcul nu era mare, dar era îngrijit și îndrăgit de localnici. Avea tot felul de flori – trandafiri, stînjenei, panseluțe – și copăcei care încă nu crescuseră foarte mult. Pe aici era pietriș. Drumul din mijloc se bifurca după rondul foișorului verde, unde seara cînta fanfara regimentului 33 din oraș. În continuare, între cele două drumuri noi, creșteau niște copaci mai arătoși, umbrind iarba de la picioarele lor. Apoi drumurile – spre sfîrșitul grădinii, în fața palatului Prefecturii – se uneau într-o platformă pe care se construise un restaurant de vară. Băncile grădinii publice erau toate vopsite în verde, ca și gardul de sîrmă și fier îngrijit care o împrejmuia, avînd câteva portițe joase de intrare-ieșire, deschise tot timpul. Plimbarea prin parc era o continuare a promenadei de pe ambele trotuare ale străzii principale, care serile, nu prea tîrziu, erau pline de oameni. Ziua puteai vedea în grădina Mircea, pe bănci, mame cu copii mici sau cărucioare cu bebeluși”. Înainte de a fi un loc, Tulcea e, pentru narator, dramaturg și personajele sale, un sentiment: „are chichineața aia de oraș un farmec pe care nu-l găsești oriunde”, spune Laurențiu Cocea; „Pentru mine, punctul ăsta (Tulcea – n.n.) a fost și a rămas toată lumea. Toată lumea mea. Aici e lumea mea trecută, prezentă și viitoare”, îi răspunde, de dincolo de viață, Tina Herșcovici; fraze care îl definesc și pe Carol Feldman însuși, memorialistul din cărțile de proză scurtă, din romane și din teatru. Nu întâmplător frazele aparțin protagoniștilor romanului și piesei de teatru, ale căror drumuri – în Deltă, la Sulina, la București ori la Mănăstirea Cocoș, lîngă Niculițel – sînt tot atîtea prilejuri de a evoca locuri și oameni și de a umple pagina romanului eu „mierea” trecutului.
Tema romanului Domnișoara, dar și a textului dramaturgic este multiculturalitatea, conviețuirea oamenilor foarte diverși prin origine, credință și mentalități în același spațiu, în Tulcea interbelică, un oraș mic unde „oamenii se cunosc ca într-o familie”, unde „nu-s multe lucrurile care se petrec în spatele zidurilor caselor și care pot fi tăinuite multă vreme” și unde „ochii văd, gurile șușotesc și încep zvonurile, bîrfelile”. Personajul central e însăși umanitatea acestui loc, care adună evrei, turci, nemți, basarabeni, bulgari, greci, ruși, fiecare cu meseria și cu Dumnezeul său: atelierele de croitorie și cizmărie sînt ale evreilor Motl Herșcovici și Șulem, la uzina electrică lucrează neamțul Stumf, baia de aburi e a grecului Imbrea și tot un grec, Lichiardopol, e „armatorul” orașului, bragageria e a turcului Saladin, românii sînt avocați și învățători. Atmosfera din Tulcea acelor ani poate părea idilică unui om de azi, agresat de extremisme și intoleranță; contemporanului nostru îi vine greu să creadă că evreul Motl se bucură sincer că se repară statuia lui Mircea cel Bătrîn, distrusă în Primul Război Mondial, că Haia Herșcovici vrea ca fiica sa să învețe într-o școală românească („Dacă ar fi în oraș o școală evreiască, ar trebui să fie și una bulgărească și una turcească. Școli care au fost și s-au închis. Și una grecească și rusească. Dar nu se poate. Toți trebuie să învețe românește, doar asta-i limba țării”, spune ea), că părinții lui Motl seamănă cu „doi lipoveni din Deltă”, că nemțoaica Matilda alăptează copilul familiei Herșcovici, iar Stumf conversează în nemțește și idiș; povestea tîrgului anilor ‘30 ai secolului trecut e și aceea a conviețuirii unor oameni care, legați într-o relație de civilitate și interese, încearcă să-și păstreze identitatea („nu trebuie să uităm că suntem evrei”, spune un personaj), afirmînd-o fără ostentație și, mai ales, fără agresivitate (Haia își îndeamnă fiica s-o invite, de sărbătoarea Hanuka, pe Elena Mateescu, colega de bancă „să știe și ea de la tine cîte ceva despre ce avem și noi evreii, să știe că avem și noi un trecut, c-am avut și noi o țară, că avem sărbători, datini”). Dar, cum spune Elena, „lucrurile bune se termină mai repede decît cele rele”. Armonia tîrgului se surpă, e la timpul trecut („noi aici am trăit dintotdeauna bine cu toții”, constată cu amărăciune pantofarul Șulem și naratorul confirmă: „Armonia care domnise mai totdeauna între naționalitățile orașului începu să se clatine în bătaia vânturilor rele ale urii care ajunseseră și pe meleagurile Tulcei”), apar legionarii, timpurile se tulbură, unii visează „să ajungă în țara lor”, alții sînt nevoiți să ia un nume de împrumut pentru a-și pierde urma identității puse la index (Tina Herșcovici va trimite scrisori iubitului său semnînd „T. Herescu”): „Românizarea e cerută de vremuri, fără a schimba, în fond, cu nimic ceea ce era deja dezlănțuit”, constată cei care se pregătesc pentru „hora morții”; sîntem în 1939 -1940, cînd „lumea înnebunește din nou”, cum spune Tina, cu drama evreilor hăituiți de legionari într-o istorie care și-a ieșit din matcă: „Lucrurile au început să se precipite cu o repeziciune nebănuită, zguduind din rărunchi aparenta monotonie a vieții; marile evenimente, trăgînd fără socoteală micile particule ale vieții oamenilor, făcîndu-le să fie luate de vîrtejul haosului, în direcții necunoscute… cu trăsături de neînțeles, pictate ca de la sine înțeles, evenimentele din toate domeniile poartă deodată pecetea unei desfășurări demente spre trăirea sălbatică, barbară a prezentului, simțind inerenta apropiere a sfÎrșitului…”.
Tema care tutelează romanul și piesa lui Carol Feldman oferă și subiectul acestora; povestea de dragoste – imposibilă, spun radicalii și fundamentaliștii de ieri și de azi –, în Tulcea, dintre un român, Laurențiu Cocea și o evreică, Tina Herșcovici. Aceasta e povestea din Domnișoara, acel story de care aveau nevoie prozatorul și dramaturgul; pasionantă, bine construită (și evocată), cu inerentele accente melodramatice atent studiate și „strunite”, povestea de dragoste din romanul și piesa lui Carol Feldman nu e de rezumat: e de citit și de văzut pe scenă, cu luare-aminte. Remarcabilă este știința structurării, a creșterii narațiunii și a conflictului dramatic în palierele sale succesive, începînd cu lăuntrica, stendhaliana cristalizare a erosului pînă la „sfidarea” publică, cu momentul în care cei doi se plimbă în văzul lumii pe străzile tîrgului: „marșul independenței” îl numesc, naivi în superbia iubirii lor, tinerii Laurențiu Cocea și Tina Herșcovici. Lîngă metafora păsării în colivie, povestea celor doi scoate la iveală bariere, în aparență, de netrecut în familie și colectivitate: religioase, sociale, venind din istorie, unele, inventate în secolul trecut, altele. Laurențiu și Tina sînt, în fond, un alt Romeo și o altă Julieta; familii învrăjbite în Verona lui Shakespeare, oameni învrăjbiți – în Tulcea secolului XX de istorie, de „labirintul ei dușmănos” și întrebarea retorică, ghilotina: „Dar pentru ce e loc în lumea asta?”, se întreabă „zîmbind cu greu” Tina, punînd astfel capăt visului de a ieși din colivia timpului și a unei istorii mereu potrivnice. Artei evocării și povestirii în care excelează Carol Feldman, li se adaugă în Domnișoara schița unui Bildungsroman (în „formarea” tinerelor Elena și Tina) și acuratețea portretelor (Elena Mateescu și Tina Herșcovici, „replici”, în oglindă, antologice), unind elementul clasic ornamental cu funcționalitatea pe care le reclamă discursul narativ și cel dramaturgic, azi; chipul lui Motl, de exemplu („un om deosebit, care trăiește pe străduța lui, într-o singură direcție, cu o singură credință, cu înțelepciune, cu cinste, cu bunătate. El nu-l are decît pe Dumnezeu, pe mama și pe mine… Cred că asta-i ordinea adevărată”), răspunde unui poem de Shaul Carmel despre bătrînul evreu din mine: „Fratele meu geamăn/ Mai tînăr cu o viață ca mine,/ Cu ochi senini/ Cum e cerul în vară/ Sprijinit de munții Ierusalimului,/ Mă întreabă/ Unde mi-e îndreptată privirea,/ De-o vreme,/ Și de unde norii grei/ Care mi-o întunecă./ Atunci,/ Bătrînul evreu din mine/ Se uită-n oglindă,/ În străvechiul cristal,/ Să vadă/ Dacă în noaptea din pupilă/ A răsărit prima stea/ Să-și facă rugăciunea/ Sîmbăta vieții lui/ E gata să plece” (Sâmbăta vieții lui în volumul Cavaler al Ordinului Veșniciei). Domnișoara este romanul unui autor care a făcut o lungă călătorie în lumea teatrului, și-a luat un domiciliu acolo, punînd între sine (actorul) și sine (prozatorul) puntea poveștii; spusă, jucată, regizată, scrisă. Se pot aplauda prozatorii? Au, și ei, o seară a premierei?
Tipărită la Editura Hasefer și anunțată în programul premierelor de la Teatrul Evreiesc de Stat din București, Domnișoara va urca pe scenă, va vedea „luminile rampei”, în vreme ce autorul absent și spectatorii prezenți la premieră vor trece prin liniștea asurzitoare de dinaintea gongului și ridicării cortinei; Tina și Laurențiu, Motl și Haia, Elena și Șulem, Alexi, Florică și Sorin Feingold vor (re)învia, în Tulcea, spațiul identitar al dramaturgului și prozatorului Carol Feldman, acasa lui de aici, lÎngă acasa regăsită pe țărmul Mediteranei: Domnișoara, teatrul și romanul, alături, iată, parfumul paginei tipărite împreună cu acela, inconfundabil, al mirabilei scÎnduri de pe scena teatrului.
Nota redacției: Carol Feldman a Încetat din viață pe 7 mai 2019 În Israel.