primul aspect care derutează la finalul lecturii Melancoliei este chiar titlul. Cum poți lăsa în seama unui concept atât de dur vârste precum copilăria sau adolescența? Dar nubilitatea? Desigur, la fix treizeci de ani de la Visul/Nostalgia, Mircea Cărtărescu publică un corolar din perspectiva maturității depline. Așadar, nu nostalgia – care presupune revenirea tristă din amintire. Ci chiar înșurubarea definitivă în trecut, care e melancolia. Fără putința întoarcerii vindecătoare. Nu întâmplător, ea, melancolia, a fost considerată o boală. Însă scenografia ficțiunii cărtăresciene trece totul prin filtrul clarobscurului și interstiției. Neintuitive și atomizate poetic.
Deloc abrupt, Mircea Cărtărescu a ajuns la vârsta despărțirii de contradicție. Efervescența deformării realității sau formele imaginației care determină realitatea (și invers) au intrat într-o fază decantatoare. Una din care seninătatea pulsează prin toate frazele.
Gândind mai degrabă ca un pictor și traducând liric cu un dublu prozastic, scriitorul rămâne un prizonier al tranzițiilor halucinatorii, un psihanalist care-și evaluează intimitatea profundă exclusiv prin imagini ale sublimării. Însă nu-i de-ajuns să spui că singurătatea, mai cu seamă a copilului sau adolescentului, are ceva din chipul melancoliei. Nici nu poate avea. În Melancolia, conceptul definitor aparține vocii unui autor care se trădează numai în două rânduri. Și ambele fac referire la vârsta când „vedeam cu pielea și auzeam cu degetele și miroseam cu buzele și pipăiam cu inima. Când strigătele copiilor din josul străzii păreau țipete de păsări în înserare”.
Destăinuire și disimulare fabulatorie, narațiunea cărtăresciană nu abandonează acedia – adevăratul laborator de miracole familiare. În Melancolia, asistăm la progresia unei deveniri tricefalice: poemul suprarealist și oedipal al absenței mamei (Punțile), sacrificiul și tranzacția destinului frățesc în Vulpile și poetica trupului dez-văluit în Pieile. Dintotdeauna, scriitorul expune ceea ce Magritte a numit persoana noastră o interfață socială, iar Cărtărescu mărturisea că are, de asemenea, trei creiere: unul de reptilă, altul de mamifer primitiv și unul de om, așa cum întoarcerile lui din cel mai recent volum, aceste abisale arheologii care sunt toate prozele lui, lasă la suprafață un imago.
Melancolia e un triptic anabatic despre vârstele omului proteic.
Gata să toarne în poezie pietrificarea copilăriei, Cărtărescu recuperează vârste la nivelul a trei experiențe tratate prin basm, oniric și analogie științifică. Prozele dramatizează vârstele unor dependențe. În Punțile, copilul lăsat singur traversează anotimpuri și ani pe poduri de lumină „deasă” sau imateriale (de curcubeu) ajungând în locuri încărcate psihanalitic, dominate de statuile gigantice ale părinților. Tatăl de cauciuc cenușiu și mama de ciocolată confirmă nevoia de zeificare și provoacă trauma micului însingurat. Care zeifică pentru a-și asigura zeificarea. O complicată tranzacție existențială.
La Mircea Cărtărescu, absența părinților imprimă senzația unei lumi post-apocaliptice, în care protagoniștii suferă, dar nu pot muri. Prea tineri să învețe moartea, ei se întâlnesc cu frica și spaima („vulpile”, în jocurile lor). Și le e de-ajuns. Cele două povestiri, Punțile și Vulpile, funcționează ca prolog al nuvelei Pieile. De la singurătatea exagerată a copilului din primul text la jertfa fraților și inversarea lumilor prin destine potrivnice din Vulpile, ajungem la cupola experiențelor fondatoare: în Pieile, adolescența va fi exorcizată, descifrată, poetizată; tânărul protagonist găsește antidotul în triada poezie-îndrăgostire-fantezie, marcantă în opera cărtăresciană. De altfel, o unică religie dictează în proza lui: a predominației unei conștiințe ascensionale. Altfel spus, anabaza, translația extatică la un nivel superior al conștiinței, este obligatorie.
În Pieile, Ivan (scris, la un moment dat, Igor) trece din rutina exactă a singurătății (cofetăria, maternitatea, statuia lui Vasile Singurătate, liceul etc.) în inițierea extatică, după ce înțelege semnificația vârstei prin biologie. Până la un punct, adolescența stă sub semnul unei heterometabole – care înseamnă metamorfoză parțială, pentru că puii sunt doar copiile minuscule ale adulților, trecând prin faze critice până la noua piele. În schimb, holometabola, fiind metamorfoză completă, e atât de fascinantă, încât „știința se-ngemăna aici cu poezia”, zice naratorul. Ceea ce se și întâmplă, pentru că procesul ieșirii din crisalidă în urma unei autodizolvări e identică cu a artistului. Doar acum, cu gândul că trăiește într-un mare poem, Ivan-adolescentul poate pricepe criza vârstei și sensul singurătății. E momentul care explică și o bună parte din Orbitor, căci Ivan știe acum că „înzeirea totală a unei ființe nu era o idee de pe această lume, ci pură și înaltă poezie”. Ceea ce s-a suprapus, de-a lungul vremii și interpretărilor, cu solipsismul, cu narcisismul și alte autogenerări se dovedește, în fapt, o stare de „încântec” cu originea în noul organ central, plexul solar, ordonat după „o logică a inimii, un sentiment al gonadelor și-o intensă dorință a minții”. De fapt, reluată și aici, în centrul lumii lui Cărtărescu este, nenumită, ideea lui Kant a vieții sufletești bazată pe cele trei facultăți (intelectul, voința și sentimentul). Scriitorul nostru a decorat ideea kantiană până la ample desfășurări în neurospațiu.
Ca oriunde în proza lui Cărtărescu, experiența divinatorie are ca punct culminant o priveliște suprarealistă. Iar textele din Melancolia nu fac excepție. În fiecare, la un moment precis, o priveliște ilustrează ceea ce noul imago vede și simte, pentru a sublinia depășirea crisalidei. Numai că povestea iluminării lui Ivan nu e completă fără iubire. Dora, fata cu părul roșu, o Psyche adolescentă, domină spațiul lăsat gol de statuile părinților (Amaya și Apaya sunt numiți ei în slujba din tărâmul halucinației), ocupat acum doar de statuia lui Vasile Singurătate. Nimfa trecută direct în adult îl intimidează pe Ivan, care se resemnează cu poezia, dar nu oricum, ci, atins de cruzimea fericirii – o pre-melancolie!, nu mai poate avea acces la sine decât prin „Icoana” fetei cu aripi de fluture. O a doua priveliște apoteotică din Pieile se petrece în Claustrum, zona de frontieră ce leagă cortexul de insulele subcorticale ale creierului. Aici, ghidat de rădașca uriașă, ca altădată Dante în infern, Ivan asistă la repetarea metamorfozei complete la poeți. Înmormântați sub lespezi de cristal, poeții dizolvați în ei înșiși se înalță deodată, într-un spectacol al amurgului oglindit în tânărul novice. E tabloul feeric al volumului, cu un Cărtărescu la apogeu. Tot în Claustrum, într-o uzină-catedrală, cu acoperiș de sticlă, Ivan participă la slujba de re-investire a părinților arhetipali în zeități rațional-poetice. Băiatul din Punțile descoperă cadavrele-statui ale părinților doar ca arhivă apocaliptică a memoriei – așa cum fetițele din Nostalgia află uriașul schelet ca debut al memoriei –, iar Marcel, din Vulpile, suprapune povestea împăratului (cu păianjen în loc de inimă) cu întâlnirea geamănului-zombie: ambele priveliști, de mici dimensiuni, concentrează o stare esențială (oedipică, dedublare etc.). Lor li se adaugă fantasma din oglindă, cu cele două mame ce nu-și lasă copiii să se îmbrățișeze, ca un fel de continuare a povestirii Ochii căprui ai dragostei noastre. În Punțile, însă, geamănul și Cealaltă mamă nu anihilează bariera oglinzii.
Sofisticată nuvelă a devenirii, poezia din Nostalgia întâlnește aici poiesisul ei. Mai puțin desăvârșită stilistic (cuvinte precum străveziu, strălucitor, trist, adânc, încremenit etc. se reiau mai puțin ritualic și mai mult neglijent). În Nostalgia, desenul stilistic e impecabil; în Melancolia, chiar 3D, el e, de multe ori, grăbit, și, mai grav, redundant.
Pornind de la un basm al singurătății urbane, trecând prin poezia idolatrizării fratelui și a maternității, prin sertarele acestea mici ale memoriei, Mircea Cărtărescu deschide ușile mari ale melancoliei, făcând din obsesia matrioșkăi infinitezimale un sens al vieții și o viață a ficțiunii. O carte frumoasă, incompletă, care te face să apreciezi că, deocamdată, Nostalgia e irepetabilă.