Redescoperirea lui A. L. Zissu

A. L. Zissu, scriitor, cavaler de industrie și lider sionist, este probabil una dintre cele mai importante figuri ale secolului trecut pe care, din pricina regimului comunist, astăzi le-am uitat. Recenta reeditare a romanului său Manuel sin Marcu (1934) ne oferă ocazia regăsirii unui autor – poet, prozator, dramaturg și publicist – care merită recitit și, totodată, a unui destin uman ieșit din comun.

Totul este neobișnuit la A(braham) L(eiba) Zissu. S-a născut la 25 ianuarie 1888, la Piatra Neamț, într-o familie cu mulți copii, religioasă, aflată sub influ­ența curentului hasidic (în sinagoga de lemn din localitate a poposit și s-a rugat însuși Baal Șem Tov, întemeietorul hasidismului). Cu toate acestea, s-a orientat încă de tânăr înspre afaceri, pe de-o parte, și sionism, pe de cealaltă: direcții cu care religiozitatea de tip hasidic întreține legături mai degrabă rezervate. Cum se știe, chiar și astăzi, după 71 de ani de existență a Israelului, marea majoritate a hasizilor trăiesc exclusiv pentru studiul Torei și au relații cât mai puține cu statul laic.

Mai mult decât atât, spre deosebire de marea majoritate a evreilor români, tânărul Zissu s-a îndreptat nu către curentul principal al sionismului, reprezentat de personalități ca Chaim Weizmann, Moses Gaster sau David Ben Gurion, ci către aripa de dreapta, numită sionism revizionist, al cărei întemeietor a fost Vladimir Zeev Jabotinski. Fără să fie, în sine, ceva unic – căci organizații de tip Beitar, cum erau cele înființate de Jabotinski, au existat și în țara noastră –, opțiunea lui Zissu a fost una net minoritară în raport cu orientarea generală din sânul comunităților evreiești românești, care, în materie de sionism, ca și în materie religioasă, au fost Întotdeauna moderate. Liderii evrei români, de la Samuel Pineles la Wilhelm Filderman, optaseră, în consens cu larga majoritate a comunităților, pentru realizarea statului național evreiesc în mod gradual, în acord cu comunitatea internațională și pe baza deciziilor forurilor mondiale legitime. Zissu, împărtășind opinia contrară, a lui Jabotinski – conform căreia marile puteri, în frunte cu Marea Britanie, nu doresc să sprijine crearea căminului evreiesc în Palestina, acesta putând fi obținut numai pe calea luptei naționale –, a intrat rapid în conflict cu principalii conducători ai evreilor din România, și în primul rând cu Filderman.

A fost, printre intelectualii evrei români, o personalitate controversată nu numai datorită succesului său în afaceri, acolo unde autenticul religios care era, totuși, A. L. Zissu s-a comportat ca un adevărat capitalist. Relațiile sale apropiate cu oameni de dreapta, dintre care unii erau de-a dreptul antisemiți, de la Nae Ionescu la Mihai Antonescu, i-au adus o reputație destul de proastă în mediile democratice, motiv pentru care meritele sale în salvarea a mii de evrei români în timpul Holocaustului, ca și în organizarea emigrărilor în ceea ce va deveni Statul Israel, nu sunt nici astăzi recunoscute așa cum s-ar cuveni.

Nedumerește, cred, cum am încercat să sugerez până acum, capacitatea lui Zissu de a pune laolaltă elemente care, în general, nu stau bine împreună. Religiozitatea hasidică, punând accentul pe trăire, având o certă deschidere mistică, nu se împacă bine cu etica de afaceri a capitalismului. Nici convingerile sioniste radicale nu merg împreună cu prietenia cu extrema dreaptă interbelică. Zissu a reușit, însă, să le armonizeze, într-o existență care nu va fi scutită, din păcate, nici de tragedia Holocaustului (în care cavalerul de industrie, deposedat de bunurile sale, și-a folosit toate resursele pentru a-i salva pe evreii români), nici de martiriu. Arestat în 1951, în cadrul proceselor staliniste împotriva „sionismului” – în realitate, menite să îngenuncheze ce mai rămăsese din burghezia evreiască –, va fi oribil torturat și batjocorit în închisoare. Eliberat în 1956, în urma unor intervenții stăruitoare, la cel mai înalt nivel, ale Israelului, a emigrat în Țara Sfântă, unde a și murit după numai câteva luni, din cauza torturilor la care a fost supus în timpul detenției.

personalitatea literară a lui A. L. Zissu este încă și mai puțin cunoscută decât cea politică. Nici măcar emoția persistentă în timp, provocată de publicarea Jurnalului lui Mihail Sebastian, n-a fost suficientă pentru a ne atrage atenția asupra celui care l-a sprijinit, financiar și nu numai, pe autorul Stelei fără nume, în timpul războiului. Zissu s-a aflat, însă, în spatele mult mai multor opere de filantropie culturală și nu puțini dintre cei care au strâmbat, la un moment dat, din nas cu privire la vecinătățile nefrecventabile ale omului de afaceri s-au bucurat de susținerea acestuia. El însuși scriitor, magnatul a avut parte, pe lângă ingratitudine, și de prietenia statornică, mărturisită public în repetate rânduri, a unor autori de primă mărime, ca Tudor Arghezi sau Benjamin Fundoianu, și a sprijinit destule demersuri care contează în istoria literaturii noastre, de la arghezienele „Bilete de papagal” la nu puține publicații și volume ale avangardei. Cu Arghezi s-ar fi aflat chiar în relații de rudenie: afirmații insuficient confirmate avansează ipoteza că prima soție a poetului ar fi fost chiar sora lui A. L. Zissu.

Meritele literare ale liderului sionist nu se opresc, însă, la susținerea literaturii altora. Între multiplele sale ocupații, Zissu a găsit, cumva, timp și pentru a scrie el însuși câteva romane, piese de teatru, poezii și volume de povestiri, care configurează o formulă literară la fel de puțin comună ca și personalitatea autorului ei. Pentru că și în scris vorbim de același talent special de a contopi elemente care nu se tolerează reciproc. Chiar dacă opera care i-a adus consacrarea a fost piesa de teatru David Brandeis (1914), formula sa de discurs se vede cel mai bine în culegerile de proză scurtă Spovedania unui candelabru (1926) și Ereticul de la Mănăstirea Neamțu (1930). În narațiunile care alcătuiesc aceste două volume, Zissu a amestecat, după o rețetă îndrăzneață, un fond spiritual talmudic cu o modalitate narativă avangardistă. Apropierea de avangardă, surprinzătoare la un religios – scriitorul avea chiar o diplomă de rabin, dar nu a profesat niciodată –, a devenit manifestă în deceniul 1930-1940, în care a fost colaborator al revistei „Integral”, în care a publicat poezie futuristă.

Romanul Manuel sin Marcu, acum reeditat în îngrijirea lui Emil Nicolae, are o poveste interesantă și, ca mai toate întâmplările din viața lui A. L. Zissu, conține un aspect măcar trist, dacă nu tragic. Publicat în 1934, romanul a apărut cu o greșeală pe copertă, acolo unde titlul figurează ca fiind… Marcu sin Marcu. Din păcate, tot așa este menționat și în dicționarele și istoriile noastre literare, semn că nu mulți au trecut, cu lectura, de copertă… Prezenta reeditare, prima, de altfel, corectează această gravă eroare, în speranța că ea va fi corijată și în sintezele istorice.

Este vorba de un roman autobiografic, redactat în perioada în care autorul s-a aflat, cu afaceri, la Berlin. Personajul titular, Manuel, este fracturat între mediul citadin ultramodern al Capitalei Germaniei – înainte de instalarea nazismului, se-nțelege –, dominat de cosmopolitism și de deschidere culturală internațională, pe de-o parte, și conținutul identitar al conștiinței evreului român din nordul Moldovei, pe de alta. Acest conținut este concentrat în fragmentele de amintiri din ștetl-ul copilăriei. Manuel este construit modern, ca un personaj scindat și indecis, pradă înfrângerilor (în iubire, în politică). La o lectură atentă, distingem în subtext nu puține fragmente din viața noastră literară interbelică: personajul Nusen, de pildă, prieten din copilărie, cel care în roman va pleca în America și se va întoarce de acolo ca poet de faimă internațională, a fost, în realitate, Benjamin Fundoianu.

Ediția realizată de Emil Nicolae este însoțită un aparat critic riguros întocmit, care, deși succint, conține toate elementele necesare relecturii operei lui A. L. Zissu, atât sub aspectul ei literar, cât și sub cel al personalității neobișnuite a autorului. Suntem, astfel, invitați să revizuim verdictul opac, de omisiune totală, pronunțat în perioada comunistă și să recuperăm un scriitor interesant, fără de care tabloul literaturii noastre interbelice este mai sărac.