Deși vocile câtorva personaje „delegate” preiau fără greș o ștafetă narativă în romanul lui Nichita Danilov Ambasadorul invizibil (ediția a doua, Editura Polirom, 2018), relativa autonomie a celor șase tablouri, distribuite în trei părți, pune sub semnul îndoielii încadrarea cărții în genul romanesc. Structura polifonică a părților poate fi citită într-o ordine aleatorie, dar este preferabilă lectura după cuprinsul propus de autor, pentru că, și așa, trama epică nu este ușor de urmărit, datorită interferenței multiplelor planuri. Un fir narativ exterior este împletit cu un altul interior, parabolic, ce ne relevă semnificațiile prin felurite combinații de realism (uneori psihologic, alteori magic), absurd, burlesc, livresc, oniric, fantastic, umor negru (sepulcral). Episoade insolite ce iradiază semnificații dificil de pătruns suprasaturează structurile parabolice și oferă posibilitatea urmăririi altor trasee de lectură grație continuităților, concordanțelor și simetriilor realizate prin puneri în abis și prin ingenioase interpretări ale planurilor narative.
Firul narațiunilor și al vieții personajelor par împletite cu simbolistica anghilelor. Spun aceasta deoarece motivul ouroboros-ului, care implică atât autodevorarea timpului, cât și ciclicitatea istoriei, este reprezentat de anghile, ce au corp serpentiform. Or, în roman, nu doar cei vii se mănâncă între ei (chiar dacă nu se pot… înghiți), ci și morții sunt devorați, asigurându-se astfel un continuum existențial: moartea naște viață, iar viața – moarte. După o viață în care totul devine vânare de vânt pentru a se măcina la o moară bazată pe aceeași forță eoliană, se lasă în urmă doar deșertăciunea deșertăciunii, adică deșertul existențial. Numai Lenin, fire pragmatică, se gândește să pună în funcțiune un fel de moară de vânt ale cărei aripi să reteze pe rând capetele dușmanilor revoluției. Liberul arbitru și disputa dialectică a împlinirii și distrugerii sensului vieții conferă valențe existențialiste romanului („[…] în fond, deposedată de subiect, eternitatea e un fleac…” – p. 108). Personajul Kuzin e inițiat în culisele istoriei, nu pentru a-i descoperi sensul ultim, ci pentru a înțelege că nu există un sens sau că, dacă acesta capătă o logică, va cădea pradă intruziunii ideologicului. Istoria gândirii umane apare ca un mare eșec provocat de acțiunile manipulatorii ale unui mare regizor diabolic ascuns în culise sub numele generic de „ambasadorul invizibil”. Președintele postcomunist al unei republici din fosta U.R.S.S. apare, fie și potențial, ca un mare sforar al Istoriei, deoarece deține o colecție muzeală de sosii ale unor mari dictatori, filosofi, scriitori și figuri istorice, cărora le impune viziunea sa autoritaristă în cursul unor lungi solilocvii. Astfel, viitorul poate fi controlat prin siluirea în fel și chip a trecutului, deoarece știm că în Istorie nimic nu este mai nesigur decât trecutul.
Roman baroc în esență, în care primează tema dublului, a măștilor și a dostoievskienelor părți de înger și demon din om, Ambasadorul invizibil conturează în narațiunile sale o construcție parabolică despre credința în putere și despre puterea în credință. Excesul de credință (sau de zel), asemenea lipsei acesteia, naște monștri în ființa umană aflată în confruntarea cu propria istorie și cu aceea colectivă. La sfârșitul lecturii acestei profunde cărți a lui Nichita Danilov despre conflicte și boli „intestinale” nu numai ale Rusiei de ieri și de astăzi, ci și ale întregii umanități, se impun câteva mari întrebări asupra cărora merită să reflectăm: Cum se explică faptul că desfășurarea haotică a Istoriei apare ca un eșec total și cum se i se poate redresa sensul? Cum s-a putut insinua atât de perfid sâmburele malefic în Creația divină, încât omul – măsură a tuturor lucrurilor – a fost dat pe mâna omului pentru a i se pricinui suferințe atroce? Care este sensul ultim al istoriei și al umanității, în general? Componenta oraculară a primului motto al romanului – „Cât timp un singur fir de nisip/ Se va împotrivi deșertului,/ cât timp un singur strop de apă/ se va împotrivi mării,/ Fiii lui Satan vor stăpâni pământul…” – poate fi întoarsă pe dos: atât timp cât vor exista un fir de nisip și un strop de apă care să se poată împotrivi deșertului existențial și, respectiv, mării murdare, fiii lui Satan nu vor stăpâni pământul așa cum vor ei.