Europa medievală de limbă latină ne-a lăsat o moștenire frapantă prin texte legitimatoare ale regatelor, imperiilor sau ale universităților care înșiră orașe prin care s-au perindat fie puterea politică, fie cunoașterea. Aceste mituri legitimatoare, studiate savant sub numele de „transfer al studiilor”, apar în lumea carolingienilor și parcurg Occidentul european până prin secolul al XV-lea. Pentru carolingieni, ele vorbesc despre Troia, Atena, Roma și Paris, iar pentru polonezii secolului amintit se adaugă inevitabil numele universității din Cracovia. Toate aceste texte omit, însă, invariabil, orașe precum Bagdadul sau Damascul: omisiunea se prelungește în epoca modernă în ezitările savanților din secolele XVIII-XIX în a recunoaște legitimitatea culturii arabe ca intermediar care îmbogățește moștenirea culturii antichității târzii, pe care o primește treptat începând cu secolul al VII-lea. Sigur, aceste lucruri sunt binecunoscute, dar mult mai rar ele sunt legate de imperativul unei regândiri geopolitice a identității culturale europene sub forma unei identități migrante, care tot așa cum își are pentru contemporani centrul în Vestul Europei, tot așa și-a avut de la finele antichității târzii timp de câteva secole centrul de greutate în jurul Mediteranei, indiferent de limbă și tipul de monoteism asumat. Cu o asemenea înțelegere ne putem apropia de lectura Epistolelor despre logică, fragment dintr-o mult mai mare enciclopedie redactată de un grup anonim de savanți în Bas’ra secolului al X-lea, care se numeau pe sine Frații purității. Ediția bilingvă apărută recent în colecția „Biblioteca Medievală” a Editurii Polirom, cu traducerea din arabă clasică, studiul și comentariile Crinei Galiță arată un fapt foarte simplu: că avem înainte un uluitor proiect de matematizare a cunoașterii, care pornește de la analiza logicii aristotelice și propune o viziune despre lume în care termenii peripatetici sunt reinvestiți în întrebările proprii culturilor mediteraneene din epocă, fie că sunt de expresie greacă, arabă sau latină: ele vizează natura sufletului, parcursă de la om la înger, eternitatea și finitudinea timpului, destinul și influența cerului asupra lucrurilor generabile și coruptibile, posibilitatea însăși a unui discurs despre natura care cade în afara experienței umane, dar o cauzează și este mai presus de ea (mă gândesc aici la posibilitatea teologiei). Tipul acesta de parcurs, care pornește de la universul experienței și urcă până la posibilitățile ei de întemeiere și le recunoaște pe acestea din urmă la nivelul teologiei este un demers pe care îl întâlnim frecvent sub forme foarte diferite în acest spațiu. Nici Dionisie nu face altceva când pleacă de la posibilitățile de exprimare a limbajului ca să ajungă la numele divine, nici Boethius nu face altceva când o lasă pe Filosofie să îl vindece de elanurile posesiei ca să descopere, în structurile proprii de receptivitate, definiții ale eternității și ale providenței, nici Alkindi nu face altceva când, în Despre filosofia primă, pornește de la principiile Fizicii lui Aristotel ca să indice posibilitatea unei teologii pe baze peripatetice. Chiar dacă procedurile sunt foarte diferite, scopul este comun.
Există însă ceva propriu în Enciclopedia care ni s-a păstrat de la Frații purității: ideea că universalitatea necesară a obiectului cunoașterii (principiu strict platonician) poate să fie asigurată prin matematizarea întregii cunoașteri, în sensul propriu al evoluției științelor matematice între antichitatea târzie și dezvoltarea uluitoare a acestora în primele secole ale gândirii arabe. Așa ceva s-a mai întâmplat doar de câteva ori în istoria culturii medievale ulterioare (Bacon, Lullus, ‚calculatorii’ de la Oxford), până când acest proiect a ajuns să fie o parte integrantă a culturii raționaliste moderne. Însă la Frații purității proiectul matematizării are un sens particular, pe care Crina Galiță îl arată metodic și clar în studiul care însoțește cartea. Dacă numărul (de orice fel, exprimabil întreg sau, mai târziu, irațional) poate exprima lucrul, el o poate face numai prin intermediul enunțului lingvistic constrâns inerent de structura proprie a gramaticii limbii arabe clasice. Având la îndemână posibilități proprii de exprimare a predicației (inclusiv a judecății de existență), limba folosită de filosofii arabi ai evului mediu timpuriu afectează proiectul matematizării universului întrucât fac cognoscibil, ca prim obiect al înțelegerii, unitatea compusului predicat. O asemenea poziție este tulburătoare, deoarece ne obligă să răspundem, cumva, la întrebarea adresată universalității logicii și a eventualei ei dependențe de structurile lingvistice. Un prim instinct ne trimite evident la refuzul unei asemenea poziții. Dar spectacolul filosofiei contemporane care avertizează asupra modificărilor de gândire ale unor concepte aparent identice prin simpla lor traducere dintr-o limbă în alta, fie că este vorba de semantică, fie chiar de sintaxa însăși, este o dovadă că lucrurile trebuie luate cu prudență și experiențele istorice fundamentale, care ne afectează direct sau indirect, trebuie editate, traduse, comentate și asimilate cu o sfântă răbdare.