* * *
Reinventarea Poesiei în stil transmodern(ist) începe cu înființarea unei plantații noi de cuvinte noi prin răsădirea unor bulbi noi. Ca și rădăcinile lor îngrășate de ploi.
Odată cu munții lucidității reci.
Reinventarea poeziei în stil transmodernist începe într-o Casă a Toamnei. Eu, Poetul, am tăcut arzând. Oțel pur.
Și trupul mi l-am odihnit, m-am oprit o clipă. Am deschis secundele cu porți mobile și triumfurile dospite ca niște pâini le-am împărțit. Fastuoasă risipă. Algebră magică. Hit.
Eu, Poetul, mă adun de după ore și ferecat în zbor și de brațele pământului mă despic. În numele lui Heidegger și al lui Noica în stadiu de spic. Orice cuvânt e incantație.
Eu, Poetul, și fantezia-mi dictatorială, productivă. Și introiectivă, ecuatorială, loială.
Și n-am de gând să abdic din fruntea Paradigmaticului Stat.
* * *
Toamna crâșmele-s înalte ca Luna: cu fluviu-i sângeriu de aur laminat; și ne curge pe umeri trecutul. Iar Patria se învecinează cu abstracțiunile basmului.
Eu, ca un copil, atârnat de poala toamnei-doamnei, așteptând să scriu în infinite forme de cald și bun. Aluat dospit la umbră de alun.
Ție, îți aștern covoare de ploaie în care cântă semințele nenumite dar știu care le este menirea (și bănui în strălucirile lor jarul și bucuria metamorfozei). Iar tu, Monstruosule, ieși din orbul zid.
Câmpul de lângă Templu o să se vadă drum, prelungit în sus, pornit dintr-o coroană pe sub portal adânc ca lemnul Lunii/ pe care l-au cioplit mereu străbunii, cu starea lor de înger aburit.
Dar Paradigmaticul Stat e un mit?
* * *
Ca să cunosc apele trupului meu, în vid aștrii se rumenesc ca merele-n timpul primordial. Pe sub cămăși sclipește mustul germinat de Sfântul Soare și-n mâneci numai frunzele mai dorm, căci într-un oraș enorm străzile visează grădini de maci, de crini, de crizanteme.
Dar eu, Poetul-Om, de ce m-aș teme? Zagreus fiind, sorbit din teoreme.
* * *
Reinventarea poesiei s-ar reinstala în peșterile caste în care să se-adune iar cei doisprezece făptuitori ai destinului, sub ochii lor să soarbă ierbile marea cea mai frumoasă, ca să treacă cerbii cu stelele aprinse în coarne c-au cerut Lunii să se întoarne.
Sub strălucirea ei, identitatea râvnită ardent îl proiectează pe metodician în limbaj.
Oamenii locului n-au mai uitat că noaptea Luna e flamură și-au pus-o într-un vârf de ramură. Au aruncat-o din nou pe cer să nu crape stelele de ger, ielele în etape să se adape dintr-un nou mister.
Au cunoscut tăceri de apă, i-au uimit căderile apei, s-au năpustit asupra străluminilor din oglinda ei. Momentul crepuscular declanșase plăcerea aristocratică de a displăcea. Ca o insectă? Ca un gunoier? Ca un mecanic din propriul lui garaj?
Oh, Domnule paj…!
* * *
Imnul acesta – de frunze mari și de iarbă – l-au închinat mai întâi dânșii pământului. Mătasea leagănului meu a fost culcuș inimii mele, sânul mamei (cu pleoape de cer) așternut trupului meu încă prizonier Cercului-cel-mai-rotund.
Eu, Risipitorul Etern, o mână caut al cărei deget inelar e de brad – e răsad și tresar –; și-un Ochi tot caut a cărui cornee-i de cenușă, a cărui proiectare de flaut pătrunzător înspre coama către viață, către desăvârșirea cea greu de atins, hierofanie-i.
Antiteza înfrigurată dintre azur și abis redeschide transfinitul oniric.
* * *
Eu, cel care mă pierd în transinfinit, n-am găsit încă pajura de din stânci agreste căci sufletu-mi n-avea propria-i reflectare, căci spațiul îi era prea aprins în alunecare.
Într-adevăr sunt tot mai decis ca să discern răul de bine, viespile de albine, adevărul de minciună, veghea de vis.
Am zis! Am scris! Antunes să fi fost mai precis?