Este un caz real, concret, apropiat mie. Personajul despre care vom vorbi nu este emblematic, dar reprezintă partea plină a paharului.
Povestea începe de pe băncile facultății, de la lecturile și căutările existențiale ale viitorului profesor de religie. A existat însă un moment de inflexiune, când omul a primit așa-zisa binecuvântare – în realitate, un act scris, o aprobare – pentru a preda religie. Și a obținut un post la un cunoscut colegiu din București. Brusc, a devenit conștient că are o imensă responsabilitate: aceea de a vorbi despre Dumnezeu unor mlădițe de om. S-a frământat îndelung, împovărat, era pe punctul de a renunța. Întâlnirea și încurajările venite de la un duhovnic aflat în Munții Neamțului l-au convins.
Ajuns la catedră – vorba vine, căci nu a stat nicicând în spatele acesteia, ci în bănci, ori în picioare, printre elevi – a hotărât că n-are rost să urmărească programa, plină de prostii (pe-atunci, acum 20 de ani, nu prea erau manuale de religie pentru liceu). A predat cu tot sufletul unor suflete în formare vorbindu-le dinspre o cultură teologică bine închegată despre esențele creștinismului genuin, implicit ortodox. Uneori, după ore, juca fotbal ori baschet cu elevii, chiar dacă aceștia erau vădit mai talentați decât el – uite, profu’ de religie ce haios este, se șușotea. Și, chiar dacă nu avea voie, era în stare să-l scoată afară din clasă, timp de două minute, pe vreunul prea agitat, ca să zică un „Tatăl nostru“ (glumea, dar omulețul avea un scurt prilej de reconsiderare a atitudinii). „Dragi colegi“ li se adresa adesea tinerilor, explicându-le că suntem cu toții colegi, ba chiar frați, întru căutarea lui Dumnezeu. A învățat de la elevi cât nu învățase niciunde. De aceea, nu evita nicio întrebare, nu se fofila, știind bine că pe tineri nu-i poți minți (era și el tânăr)! Și a primit întrebări nemiloase, despre problemele grave ale Bisericii, ea însăși în criză. A răspuns cu onestitate, n-a băgat nicicând gunoiul sub preș, așa cum se petrecea în comunicatele oficiale, dar avea abilitatea de a pune accentele pe ceea ce contează cu adevărat: curățenia unor personaje-model ale Bisericii, unii fiind contemporani, marii mistici, Dumnezeul cel Viu. Da, avea el această fixație că degeaba vorbim despre și din vechile Cazanii – limbajul popesc de lemn îl dezavua –, dacă nu venim cu exemple concrete de creștini vii, care au trăit și s-au sfințit colea, aproape de noi.
Consecințele s-au arătat rapid. O secretară mai în vârstă l-a întrebat admirativ: ce le spuneți la ore, domn’ profesor, că uite, dacă anii trecuți elevii nu știau cum să scape, acum vor să se înscrie sensibil mai mulți la ora dvs. decât erau inițial? Directoarea l-a luat deoparte, cu delicatețe, și l-a rugat să nu mai rostească la ore cuvinte din vocabularul elevilor: mișto, nașpa etc. Evident, putea să vorbească ales, nici astăzi nu zice nașpa, numai că omul le știa pe-ale lui: căutarea Împărăției contează, celelalte ni se vor adăuga. N-are rost să te adresezi unora mai golănași precum domnișoarelor de pension, dacă vrei să-i câștigi – banală tehnică de comunicare.
În pauze nu apuca să mănânce ori să se odihnească: totdeauna avea câțiva elevi cu probleme – uneori, grave – care stăruiau să stea de vorbă. Le spunea și el, din inimă, ceva ziditor și-i trimitea, eventual, la acei duhovnici în care avea încredere. Le-a luat apărarea adesea exact acelor elevi cu probleme, „golanii“, în situații delicate, când – într-un anume caz – s-a pus chiar problema exmatriculării. O glumă și un bemol inteligent strecurate comisiei de profesori și tânărul a scăpat. Cu unii elevi păstrează și astăzi legătura, prietenește: vă amintiți când ne-ați întrebat dacă ne putem ruga când mergi pe patinele cu rotile?
…Cazul este real, repet, dar nonconformist. Sinusoidele predării religiei în școli se cunosc. Cândva, în anii ’90, erau intenții bune, dar metode didactice aberante. Unele prostii au rămas până astăzi – nota la ora de religie, de pildă. Fanatismele și inadecvările unora sunt contrabalansate azi de aberațiile politicii corecte.
Ca în orice disciplină școlară, există și profesori cu vocație reală, nu închipuită. Fenomene sociale precum mișcările de după dezastrul de la Colectiv, (non)participarea la referendumul pentru familie etc. ne demonstrează că, în bună măsură, orele de religie așa cum au fost predate până acum sunt un eșec.
Elevul este interesat astăzi de: realitatea virtuală, nanorobotică, interfața creier-computer, automobile autonome, internet of things etc. etc. Profesorul de religie trebuie să aibă habar despre acestea, fără a le diaboliza, și să pledeze pentru Cele de Sus, care realmente fac diferența.
Neîndoielnic, comparativ cu un „prof supărat“, elevii l-ar prefera pe cel care din când în când ar preda religie mergând pe patine cu rotile, mai ales dacă n-a mers niciodată! Elevii îl vor ajuta, așa cum îl vor ajuta să vorbească despre Dumnezeu, fiindcă în ambele cazuri ei știu mai mult decât profesorul.
