Dincolo de orice tip de analiză, de orice tip de test – și aici merită precizat testul PISA cel la care se face adesea referire atunci când se compară rezultate învățării din diferite țări ale lumii, rămâne capacitatea educabilului de a se raporta la realitățile cotidiene. Altfel spus, cu ce bagaj de cunoștințe, cu ce deprinderi, abilități și competențe și nu în ultimul rând cu ce bagaj intelectual rămâne un absolvent după un anume ciclu de studii. Testul PISA este o evaluare standardizată la nivel internațional și acoperă trei domenii principale: citire/lectură, matematică și științe. În urma analizei rezultatelor se pune la îndemâna decidenților un profil de bază al cunoștințelor și deprinderilor celor care au fost supuși testării. Testul PISA este cea mai amplă evaluare în domeniul educației iar itemii propuși sunt organizați pornind de la un text inspirat în general dintr-o situație din lumea reală. În final rezultatele dau o imagine asupra însușirii cunoștințelor și deprinderilor de bază necesare în viața de zi cu zi dar și din perspectiva integrării în zona pieței muncii. Nu este cazul să comentăm rezultatele obținute de România, ele au făcut, și încă mai fac, obiectul a nenumărate analize și argumentări pentru susținerea și argumentarea reformei perpetue a sistemului de educație românesc dar, cel puțin în ceea ce privește raportarea la domeniul științelor, este important a pleca de undeva pentru a ști dacă raportându-ne la perioada ultimilor 30 de ani sistemul educațional românesc înregistrează o evoluție, sau o involuție, din perspectiva rezultatelor învățării.
Chiar dacă mai vechi, dar de atunci tendința este una înspre regres, un sondaj IRES din 20141 ne spune, printre altele că: 61% dintre români cred în horoscop, 76% cred că există minuni, 46% cred în sfârșitul lumii (și asta chiar după anul 2012, anunțat fatidic pentru un astfel de deznodământ) etc. Anul trecut, în cadrul unei transmisii în direct din SUA, în timpul unui fenomen astronomic, Dumitru Prunariu era pus într-o situație stânjenitoare la TVR fiind „la aceeași masă“ cu un astrolog, presa abundă de invenții năucitoare precum motoare antigravitaționale sau piramide magice care ne protejează de radioactivitate sau de tehnologia 5G, Sala Palatului derulează cu casa închisă, la un preț al biletului de minimum 100 de lei, reprezentația unui șarlatan care comunică cu extratereștrii și vindecă orice boală cu puterea gândului. Ne place sau nu aceasta este România anului 2019. Nu există o situație clară dar rata analfabetismul științific este mult mai mare decât cea a analfabetismului funcțional.
La un prim gând, doar referindu-ne la ultimii 30 de ani, am putea invoca rapid câteva argumente, care pot eventual să justifice situația prezentă dar în niciun caz nu să o cauționeze: reducerea în curriculum a numărului de ore de științe (matematică, fizică, chimie, bilogie), eliminarea sau reducerea rolului unora dintre discipline la examenul de bacalaureat, scăderea interesului populației adulte, și implicit transmiterea acestui semnal către copii și tineri, pentru cariera didactică și cea de cercetare etc. Experiența de peste 20 de ani în educație mă îndrumă însă să pun o altă întrebare pe post de argumentul – cum se predau astăzi, și de către cine, științele în școală?
Este bine cunoscută lipsa de apetență a tinerilor pentru știință odată ce interacționează cu școala. De aici încolo o să mă refer strict la disciplina fizică fiind domeniul unde aria mea de competență este mai pronunțată. Unde dispare acea curiozitate pură, molipsitoare a copiilor în fața experimentelor simple de fizică – baloane de apă colorate, oglinzi și miraje optice, electricitatea? Contactul cu orele de fizică este unul mai degrabă traumatizant – nu există laboratoare și aparatură experimentală, iar dacă există aceasta este învechită și înghesuită în magazii căci laboratoarele de fizică au lăsat locul altor activități școlare (și nu este cazul să ne plângem de spații, sute, mii de unități școlare au fost închise, fără a mai aminti de reducerea dramatică a populației școlare). La nivel general nu s-a schimbat nimic în predarea orelor de fizică, ele se bazează în continuare pe o abordare robustă, ce utilizează un aparat matematic puternic ce nu mai este însă corelat și sincronizat cu disciplina de matematică. Dar aici există speranțe și s-au făcut pași importanți – schimbarea paradigmei în predarea fizicii a fost obiectul unui proiect inițiat de către Romanian American Foundation alături de Societatea Română de Fizică și implementat împreună cu Centrul de Evaluare și Analize Educaționale2. Elementul central al proiectului este utilizarea IBL (Inquiry Based Learning) – inducerea conflictului cognitiv – în predarea orelor de fizică și azi proiectul a pus la dispoziție un ghid metodologic complet, punând la dispoziția cadrelor didactice modele de unități de învățare pentru toate temele din programele de învățământ preuniversitar3. Așadar, am putea spune că avem metodă și, totuși, ce lipsește? Iar aici revenim la întrebarea de mai sus – cine predă? Decredibilizarea continuă în ultimii 30 de ani a profesiei didactice, lipsa de oportunități de dezvoltare profesională, salariile mici și birocrația excesivă, politizarea grobiană a domeniului iată doar câțiva factori care au făcut ca în ultimii 10-15 ani cariera didactică, în domeniul fizicii, să fie îmbrățișată de un număr mic de absolvenți, iar aceia să facă parte dintre cei mai puțin bine pregătiți. Soluții? Da! Să redăm fizicii și științelor laboratoarele „furate“, să le echipăm corespunzător, să introducem masteratul didactic și să redăm profesorului poziția socială și demnitatea pe care le merită.
______________________
1 http://www.ires.com.ro/articol/271/romanii-si-superstitiile-lor
2 http://www.srfizica.ro/rpfip/index.php
3 http://ceae.ro/proiect-invatarea-fizicii/ghid-metodologic/
