Nicolae Bălcescu – diplomat

Este îndeobște cunoscut că, încă din februarie 1848, „la data de 24, ora 1 și jumătate“, istoricul român de mai târziu a văzut proclamată la Paris „Minunata Revoluție“, moment în care a rupt cu mâinile sale din catifeaua ce acoperea tronul lui Louis Philippe din Palatul Tuilleries și i-a trimis ofranda respectivă „iubitului cetățean și amic“, Vasile Alecsandri1, chiar de atunci autorul viitoarei opere: Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, se va dedica cu trup și suflet înfăptuirii revoluției pe pământ românesc, atât în Țara Românească cât și în Transilvania, inclusiv prin demersuri diplomatice pregătite minuțios pentru Înalta Poartă.

Ca un veritabil diplomat care a deținut patru zile portofoliul de ministru de Externe și de membru în Guvernul provizoriu de la 11 iunie 1848, Nicolae Bălcescu a adresat o scrisoare ministrului de Externe al Sublimei Porți prin care îl asigura pe șeful diplomației turcești, omologul său am spune azi, că schimbările politice care s-au petrecut în Țara Românească, „devenite indispensabile“, nu ating cu nimic dreptul de suzeranitate al Porții; în același timp noul ministru solicita acreditarea lui Ion Ghica pe lângă guvernul turc în locul reprezentantului N. Aristarky. Prin schimbarea făcută, Locotenența de la București se asigura de prezența în post la Constantinopol a unei persoane, dintre cele mai devotate și influente în spațiul respectiv. Peste două zile, la 13 iunie, ministrul Afacerilor Externe de la București aduce la cunoștința corpului diplomatic din capitală, document semnat de Bălcescu, că poporul român „și-a dat o nouă constituție și că aceasta a fost sancționată de domnitor“2Ulterior, prin scrisorile schimbate în iulie cu Ion Ghica, Bălcescu i-a cerut acestuia (18/30 iulie), să intervină pe lângă turci ca aceștia să recunoască Constituția, sperând pe „favorul“ ministrului de Externe Suleiman pașa, înștiințat de mutațiile produse. Bălcescu spera ca acesta să vină a doua zi de la Rusciuk/Giurgiu/, fără oști, menționând că „cele rusești se trag din Moldova“. Îi cere prietenului său, diplomat în post la Constantinopole, să lucreze intens pentru recunoașterea turcă a Constituției.3

N-au întârziat să îi vină și informațiile lui Ghica prin care acesta făcea cunoscut Bucureștilor că Poarta duce o politică de duplicitate față de revoluția română. Aflăm, astfel, că reprezentantul român se bucura în capitala Turciei numai de sprijinul ambasadorului Franței, generalul Aupick, și mai puțin de al altor diplomați de la Constantinopol.

Bălcescu aduce grabnic la cunoștința lui Radu Golescu și a altor revoluționari cele semnalate de Ghica – pregătind o vizită a sa la Constantinopol, cu scopul nu doar de a obține o sperată benevolentia din partea sultanului, ci și pentru a-i demonstra personal care sunt drepturile românilor către Înalta Poartă.

Constatăm azi că, în ciuda faptului că documentul diplomatic pregătit de Bălcescu a fost întocmit în grabă, prin formlarea mesajului pe care dorea să îl transmită diplomatul român Înaltei Porți, el căpăta o importanță cu adevărat mare. Înscrisul redactat personal ne arată cultura istorică, politică, diplomatică, economică, socială, națională a revoluționarului român. În timp ce redacta documentul de referință, publicistul Bălcescu a mai făcut un lucru. A preluat pentru scurt timp, la 2 august 1848, de la Bolintineanu, conducerea ziarului Poporul suveran (având subtitlul: Vox populi, vox Dei), în care a publicat materialul amintit; a acționat pentru inserarea lui și într-o revistă germană pașoptistă, cât și în alte publicații românești, sperând că Poarta va recunoaște grabnic punctul său de vedere, de fapt poziția Principatelor Române în raporturile lor cu Turcia.

Iată ce sublinia Bălcescu în articolul amintit mai sus: „Țara noastră Românescă nu fu niciodată supusă cu sabia, ci de bunăvoia sa se recunoscu supt protecția turcilor. În anul 1393 părinții noștri, după ce se luptară mai multe veacuri pentru independența lor cu atâtea potoape de nații barbare, ce se vărsară pe pământul nostru, văzându-se slabi și amenințați totodată de unguri și de turci, se învoiră cu Mircea cel Bătrân, domnul lor cel vestit, și împreună închinară țara turcilor, cu făgăduința ca să-i ajute în războiul ce avea cu ungurii.“4

În continuare, Nicolae Bălcescu prezintă cele cinci puncte din hati-humaiunul din 1393 dat de sultanul Baiazid I, poreclit Ilderim, din care rezultă limpede că prin acel tratat „țara își păstrează dreptul de a se guverna cu legile sale, dreptul de a face război sau pace, dreptul de a-și alege pe capul nației, îndatorându-se numai la un ușor tribut, nu poate fi privit după dreptul gintelor (neamurilor), altfel decât ca un tractat de protecție; căci după obiceiul cunoscut îndeobște în Europa, o nație care nu e în stare a se apăra singură de insultă sau de asuprire poate dobândi protecția unui stat mai puternic. D-o va dobândi îndatorindu-se numai la oarecare condiții, sau chiar cu plata unui tribut spre recunoștință pentru siguranța ce i se dă, și păstrându-și și dreptul d-a se guverna după cum îi place, aceasta este numai un tractat de protecție, care nu atinge suveranitatea ei“.5

Vedem, astfel, ce interpretare amplă și corectă a dat istoricul-diplomat documentului convenit între cele două părți la sfârșitul secolului al XIV-lea. Încă o mărturie a faptului că Țara Românească avea o diplomație subtilă chiar în acele vremuri. De data aceasta, Bălcescu realizează prima interpretare modernă făcută de o cancelarie românească, potrivit filosofiei europeane în materie de drept al tratatelor.

În același timp, diplomatul român amintește că; „tractatul“ respectiv n-a ținut mult, deoarece „Românii iubea(u) prea mult independența; ei (se) jertfiseră prea mult pentru dânsa, ca să îl poată suferi (tractatul) cu plăcere, oricât de nesupărător era. Turcii însă mai întâi începură a nu-l păzi. Atunci o luptă ce ținu o jumătate de veac reîncepu între români și turci. Supt povața lui Mircea I, Vlad III Dracul și Vlad V Țepeș, românii făcură minuni de vitejii, apărară țara lor nebântuită de vrăjmași, zdrobiră în mai multe rânduri armiile lor și le goniră până la Adrianopol“.6

În continuare, Bălcescu prezintă și împrejurările în care domnul Vlad V, după ce s-a sfătuit cu poporul, a hotărât la 1460 să trimită soli la Adrianopol, pentru a negocia și semna un alt tractat cu Poarta, ale cărui nouă puncte diplomatul le prezintă in extenso. În comentariul său, Bălcescu subliniază că documentul n-a fost lăsat în uitare, în sensul că: „n-a fost ramplasat printr-altul mai nou, este încă în tărie și astăzi, și singur numai hotăraște raporturile țării cu Înalta Poartă. El (tratatul) asigurează popolului dreptul d-a-și da legi, dreptul d-a face război și pace; prin urmare nu poate fi privit ca un tractat de supunere, ci numai ca unul de protecție, ca o alianță neegală, căci supremația, care este numai un drept de onoare, și tributul, singurele drepturi ce are Poarta, nu ating întru nimic suveranitatea nației române. Astfel privesc acest tractat toți publiciștii Europei“.7

Azi, la peste 160 de ani de redactarea documentului de către revoluționarul și istoricul român, putem afirma că n-au existat până la el alți diplomați români sau străini care să fi adus Sublimei Porți asemenea argumente istorice și de drept internațional.

Ultima frază din documentul redactat de istoricul-diplomat are o importanță capitală pentru istoria diplomației românești. Ea dovedește că șeful externelor de la București, Nicolae Bălcescu, a ridicat pe o treaptă superioară cunoașterea dovedită de predecesorul său, Dimitrie Cantemir, a raporturilor româno-otomane și nu numai atât. Nu îi era străin Bălcescului – cum îi spuneau contemporanii – dreptul cu privire la noile interpretări filosofice în materie de drept internațional. Istoricul și diplomatul român apelează în primul rând la învățatul publicist, Martens, care afirmase că „Țara Românească n-a fost niciodată încorporată (de Poartă), că ea n-a pierdut niciodată caracterul esențial al suvernității sale; că statul, în ceea ce privește constituția și guvernul său dinlăuntru, n-are a primi legi de la nimeni; că suveranitatea sa nu poate fi atinsă, căci îi lipsește oarecari drepturi din acele ce fac parte din dreptul public; că ea nu e datoare a recunoaște asupră-i o putere legiuitoare străină. Țara Românească nu s-a învoit a plăti un tribut și a suferi ca Poarta să aibă un drept de supremație, fără numai ca să nu înceteze a fi un stat suveran. Țara Românească este un stat suveran și un tractat de protecție, un tribut, o alianță nepotrivită și chiar supremația (dacă este un drept de ginte în Europa) nu-i pot lua suveranitatea, când ea are dreptul de a se guverna, d-a și da legi, d-a face tractate de pace și război, și încă d-a fi reprezantată din afară“.

Găsesc aici o seamă de prevederi (aspecte) pe care nici chiar polonezii nu le-au inserat în Constituția de la 3 Mai 1791. Am putea spune că Bălcescu se dovedește a fi, prin gândirea și analiza dreptului internațional (în cazul unui stat mic și mijlociu) un predecesor în manifestarea pe care o vom întâlni în secolul al XX-lea numai la marii bărbați de stat români, făuritorii României Mari: I. I. C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Titulescu sau Grigore Gafencu. Mai mult, Nicolae Bălcescu dovedește o cultură aparte în materia dreptului internațional pe care abia peste un secol jurișii noștri au pus-o în valoare din punct de vedere teoretic.

Pentru a-și susține și mai puternic argumentația pe care o supunea atenției Înaltei Porții, dar și opiniei publice internaționale, cum se va dovedi, Nicolae Bălcescu amintește unele prevederi din doctrina iluministă la vârf în materia dreptului ginților, diplomatul și istoricul citându-l pe filosoful și diplomatul elvețian, Emerich de Vattel (1714-1767), autorul faimoasei lucrări: Droit des gens; ou, Principes de la loi naturelle appliqués à la conduite et aux affaires des nations et des souverains, tipărită la 1758.

Amintindu-l pe Vattel, Bălcescu citează: „Un stat slab, care pentru siguranța lui, se pune sub protecția altuia mai puternic și se îndatorează pentru recunoștință la mai multe dorințe echivalând această protecție, fără însă a se despoea de dreptul de-a se guverna, nu încetează pentru aceasta de dreptul d-a figura printre națiile suverane, ce nu recunosc alte legi, fără numai dreptul gintelor; și un tribut plătit de un stat la o putere străină, deși micșorează puțin demnitatea sa, fiind ca o mărturisire a slăbiciunei sale, dar tot păstrează suveranitatea sa în întregime“.8

Iar, în ceea ce o privește pe Rusia, menționând că aceasta fiind doar „o chezașă“ a drepturilor țării: „nu putea trata pentru noi și în numele nostru“, apropo de cucerirea Basarabiei la 1812. În acest spirit, ideea respectivă a fost dezvoltată în jurisdicția internațională și românească până în zilele noastre.

Adresându-i-se națiunii române, Bălcescu îi spune clar care sunt drepturile ei, subliniid faptul că ea (națiunea) are datoria de „a apăra naționalitatea și drepturile noastre, de vom fi nevoiți, chiar vărsând sângele nostru“.

Găsim întruchipat în frazele respective patriotismul fierbinte al marelui revoluționar, patriotism care îl va stăpâni și pe care Îl vor manifesta până la moarte. „De vom cădea în această luptă sfântă, să cădem încai bărbătește, astfel cum a(u) trăit părinții noștri; și ca dânșii să strigăm: mai bine țara noastră să se prefacă într-un întins mormânt, numai să rămâie tot țara românilor“.9

____________________________________________________

1 Nicolae Bălcescu, Opere IV Corespondență, Editura Academiei Române, București 1990, p. 70

2 op. cit. pp.72-73.

3 Idem p. 82

4 op, cit.

5 Idem p.

6 Nicolae Bălcescu, Opere II, Scrieri istorice, politice și economice, 1848-1852, Editura Academiei Române, București 1982, pp. 8-9

7 Idem, pp. 8-9

8 idem, op. cit. p. 10.

9 Idem, p. 11