La mijlocul lunii mai – în paralel cu Festivalul Internațional de Poezie desfășurat sub egida Muzeului Literaturii Române – s-a aflat la București un desant poetic din Marea Britanie, reprezentând prestigioasa Editură Bloodaxe. Echipa britanică, formată din autorii Imtiaz Dharker, W.N. Herbert, George Szirtes, Mark Waldron și Pamela Robertson-Pearce, alături de Neil Astley, directorul fondator al editurii, a avut un program exclusiv de lucru cu Masterclass-ul de traducere literară Lidia Vianu’s Students Translate, la Universitatea din București. Cei șase scriitori britanici au format echipe de lucru cu studenții români participanți la modulul de traducere literară, pentru a discuta și stiliza versiunile lor englezești de poezie românească dinainte pregătite. Publicăm o selecție din patru poeți.
IMTIAZ DHARKER
Binecuvântare
Crapă pielea ca o păstaie.
Prea puțină, mereu prea puțină apă.
Picurarea,
ecoul stropului minuscul
alunecat într-o cană de tinichea,
ca o voce de zeu îndurător.
Și dintr-odată, noroc
neașteptat. Se sparge țeava municipală,
argint risipit în țărână,
curgerea se prelinge pe limbi,
iar limbile strigă. De prin colibe,
o congregație: de la străzi depărtare
bărbați, femei, copii,
învălmășiți, cu oale
de aramă, alamă, aluminiu,
cu găleți de plastic,
mâini frenetice,
copii în pielea goală
țipă în șuvoiul de soare,
forme perfecte, poleite,
luciri intermitente,
cântec binecuvântat
peste oasele lor plăpânde.
Chipul
În cele mai neașteptate locuri, uriaș,
îmi sare-n față chipul meu.
Pe drum, într-un convoi,
un cap vesel de elefant îmi strigă,
„Hei, tu, nu mă mai știi?
De ce te prefaci că nu mă vezi?
Sunt tu. Ești eu. Printre vii.“
Pe un zid de moschee, iar,
văd numele meu,
crestat cu litere pătimașe.
Pe bordul unui taxi, o păpușă de plastic
vorbește prin gura mea, pe care o deschide.
Într-o prăvălie, înghesuit între
detergenți și dropsuri,
văd chipul meu, colorat bizar cu albastru
și încununat cu flori.
Ochii mei, prizonieri, îmi surâd.
Sunt flacără, sunt lumină orbitoare.
Am cunună de spini.
Zi de zi, în feluri ce mă uluiesc,
renasc: iar și iar.
W.N. HERBERT
Un cal dificil
Calul privește marea
din câmpul de pe deal, dincolo de
Aberdeen, nu prea departe. Eu privesc calul
din trenul de Dundee.
Stă nemișcat cu ochii în gol
din trenul de Dundee.
Stă nemișcat cu ochii în gol
în clipa când trec eu prin dreptul lui.
E un cal mic și cafeniu,
pare un pony, nu sunt sigur.
Marea e calmă. Calul seamănă
cu un pescar bătrân,
ba nu, cu un pește bătrân.
Nu mi-l pot închipui altfel decât
nemișcat. Mi-e greu să spun
la ce anume se gândește el.
Da, e un cal dificil.
GEORGE SZIRTES
Mă trece tata câmpul în brațe
Mă trece tata câmpul în brațe.
E noapte și șanțurile sunt înzăpezite.
Noroi adânc. Ne ascundem cu grijă
De ceva înspăimântător ce încă nu mi-e mie cunoscut.
Apoi merg pe jos și lăsăm loc gol între
Noi patru. Mergem unde trebuie să ne ducem.
Am visat oare această scenă ireală,
Pădurea de o sută de acri, unde bufnița clipea
Iar măgarul vorbea? Unde sunt în patul meu
Curat și comod, dar plutim cu toții, cu brațele împletite,
Deasupra? Tata merge înaintea
Mea, ca o specie stranie, aproape
Dispărută, și cu spaimă trec câmpul
În urma lui, către moarte.
Plutesc duhuri peste gropile
Din câmp. E la fel de înghețată iarna
și pentru noi și pentru ele. Tata se uită-mprejur,
Zâmbește și pleacă iar. În locul acesta
Noi trebuie doar să înaintăm neauziți,
Siluete pierdute ce nu lasă urme
În pâmântul înnoptat, înghețat,
Pe care se trece dincolo ca pe o scenă.
Fum
Am cercetat
sufletul animalelor,
de ce pufnesc ele, cum își fac treburile,
cum se uită melancolic
la mâncare, la bec
de parcă le arde ceva pe dinăuntru;
și am dedus
că animalele nu văd sufletul
care iese din ele odată cu respirația
și lasă dâră de abur în urmă,
iar dâra aceea se topește în dâra pe care o las eu
ca o coadă fără de care
nu mi-aș putea ține echilibrul,
nu m-aș mai putea cățăra în copac și multe altele,
și așa păstrează animalele ființa mea de abur.
Taină
Așa se face că a rămas veșnic tânără.
Cuvintele neasemuite s-au
Îmbinat măiastru și au cântat. I se
Umplea pieptul cu lapte
La nesfârșit, îi întinerea chipul, i se
Ascuțea văzul, inima reîncepea să-i bată, spre uimirea
Doctorilor. Se deștepta la răsărit,
Sprintenă, se hrănea cu văzduh
și plutea prin casă pe foșnet
De vânt, aluneca afară
Încântâtoare ca păsările
Care cântau când o vedeau. Era mereu
Mai mult. Era doar vorbe
și aer, forme perfecte, iar vremea luneca înainte,
Se scurgea ca de obicei
Timpul era un joc
Te jucai și apoi te rostogoleai ca o minge
În parc, te răsuceai pe călcâie și te duceai acasă.
MARK WALDRON
Toată poezia mea îmi face reclamă mie însumi
Pe când eram eu tânăr, lumea avea
un sens. În vremurile de odinioară,
trăgeai ce trăgeai, ce-i drept, dar lumea se urnea
ca stânca, țâșnea victorioasă,
se rostogolea, se făcea fărâme iar și iar,
mereu mai nouă, mai puternică, mai proaspătă,
și își privea propriul chip alunecându-i printre degete
ca și cum acel chip ar fi fost un pumn de bani, toți de aur.
Cred că am trăit și eu truda
Urcurșului, m-a învăluit vraja mării când înghite uscatul.
Am trăit-o, neîndoielnic. (Erai cu mine, cred că știi.)
Iar cerul—cum aș putea să-l descriu?
Era un cer matur, deloc imbecil, deloc fragil, deloc nesigur, fără aere de fetișcană.
Când l-am lăsat în urmă, oare?
L-am sorbit, am tras în el cu pușca, l-am ocolit pur și simplu?
M-am urcat în el și am gonit ca-ntr-o mașină, oare?
Să-mi fie cu iertare, însă, pe când mergeam la lucru azi în zori,
cu toate că ardea flacără soarele, iar vârfurile copacilor erau la locul lor,
eram la sfârșitul lumii. Moartea nu este ce credeți voi că este.
Moartea este ce cred eu.
Și cum stăteam eu acasă și spălam vasele
m-am gândit că poate folosesc
prea mult detergent. De fapt
chiar pun o groază de detergent
fiindcă mi se pare că e mai ușor așa,
poate doar mi se pare, bineînțeles,
dar am avut sentimentul că unora
li se pare că pun prea mult. Am avut
impresia certă că părinților mei li s-a părut
că pun prea mult detergent
săptămâna trecută, când eram la ei
și îi ajutam să curețe după masa de prânz. Dar azi
mi-am zis, ei na, la urma urmei la mine acasă
pot să pun cât detergent am eu chef
că nu poate nimeni să-mi zică mie ce să fac
la mine acasă. Dacă am chef, pot să vărs
o sticlă întreagă pe scurgere în jos,
iar dacă nevastă-mea ar țipa, ce dracu’ faci
acolo, aș putea să zâmbesc și să fac exact ce vreau eu.
N-ar avea nimeni ce să-mi facă nici dacă aș vinde
toată casa cu tot ce e în ea
și aș cumpăra detergent de toți banii
obținuți din vânzarea ei. Aș putea
comanda să-mi vină în rezervoare dacă
aș putea obține autorizații de parcare. Mă ingrozește ideea
că aș putea face exact așa și nimeni nu m-ar putea
aresta, fiindcă la urma urmei sunt
banii mei, fir’ar să fie. Cum dracu’ se poate
întâmpla așa ceva? Cineva trebuie să
poată să intervină și să mă
apere de mine însumi.
În românește de Lidia Vianu