Născut în 1958. Poet, nuvelist, romancier. A publicat mai multe volume de versuri: Le jour d’Attila (Ziua lui Attila), 1985; Un ami vous parle (Vă vorbește un prieten), 1988; Conversation dans une chambre d’Europe (Conversație într-o cameră a Europei), 1993; Dialogues anonymes (Dialoguri anonime), 1998; Poussière (Pulbere – volum antologic), 2019. Volume de proză : La Main (Mâna), roman, 1996; L’inventeur de paraboles (Inventatorul de parabole), nuvele, 1997, Samuel est mort (Moartea lui Samuel), roman, 1999; La Femme de sel (Femeia de sare), roman, 2001; Dispersion (Dispersie), nuvele, 2018; Mon hôte s’appelait Mal Waldron (Gazda mea se numea Mal Waldron), roman, 2019.
„Câtă simplitate, atâta trăire profundă“ pare a fi dictonul litotic-metonimic al acestui poet subtil, dar cu suflu amplu și puternic. Schiță fină, în creion sau peniță, liniștite peisaje aburoase în zori par adesea poemele lui Carino, până când o întorsătură a realului te silește să ieși din conformismul zilnic, să ajungi pe „povârniș“ și de acolo, dintr-odată să vezi altfel lucrurile. Perspectiva morții, praful, pulberea, țărâna sunt abil speculate și niciodată un poem de-al lui Carino nu îngrozește, nu sperie ci, cel mult, îți aduce un zâmbet stingher pe buze, ca acela al unui copil singuratic ori al unei ființe din alt regn : „Dar cine n-ar vrea/ să-i fiu tătic?/ eu care dintre cuvinte/ n-am învățat mai mult de patruzeci și șase/ și atunci când strâng mâna cuiva/ am zâmbetul stingher/ al unei broaște țestoase.“
Traducem poemele de mai jos din volumul antologic Poussière (Pulbere).
Haine de blană
Feminine haine de blană
se plimbă singure pe trotuar.
Încheiate la toți nasturii se deplasează
vertical la înălțimea umerilor.
De picioare, brațe ori capete
nici pomeneală.
„Privește, îi spun fiului meu,
cât de interesant este
să pleci de acasă
uneori.“
Dar fiul meu nu-i aici.
S-o fi ghemuit
într-una dintre aceste haine,
agățat de dublura de mătase,
genunchii strânși la piept
ca să nu depășească marginea?
În inima orașului
În inima orașului oamenii forfotesc,
aceeași preocupare îi leagă.
Privind în jos străbat trotuare, peluze,
pasaje de pietoni,
veșnic în căutarea
firului de praf comun.
Nici o obișnuință, niciodată, nu le-a vorbit
despre obiectul fundamental infim
pe care o speranță tenace
li-l va dezvălui în cea din urmă zi.
Nici o legendă nu-l conține
în pântecu-i de cuvinte,
iată de ce nimeni nu-ndrăznește
să evoce unica lor dorință.
Și fiecare continuă să măsoare
ca un cocoșat străzile zgomotoase
convins că-i singurul care caută.
Să-i fiu tătic
Cine ar vrea
să-i fiu confident?
cu pielea mea găurită,
ciur prin care trec toate limbile
prost vorbite ale pământului.
Cine ar vrea
să mă ia de soț?
eu ce nu-s femeie dar nici bărbat.
Dar cine n-ar vrea
să-i fiu tătic?
eu care dintre cuvinte
n-am învățat mai mult de patruzeci și șase
și atunci când strâng mâna cuiva
am zâmbetul stingher
al unei broaște țestoase.
Un ghem de praf
Nu-i un lup micuț
care trece pe sub masă
ci un impozant ghem de praf
afânat
împins de-un curent de aer.
Fiara inofensivă, ca un magician,
îți atinge piciorul un pic,
pare a traversa odaia
dar de fapt nu străbate nimic.
Doar ochii noștri sunt răspunzători
de acest du-te-vino
al după-amiezii.
Ca un cuplu de oameni locuim
case confortabile;
totuși câți alții suntem oare
de-a rostogolul pe pământ
mânați lin de vânt?
Plimbare
Nu te-mpovărează
câtuși de puțin.
Și umbra unui cuvânt
în preajma cimitirului?
Vii aici într-o doară
să asculți vrăbiile țopăind
printre frunzele moarte.
Câteva zgomote mărunte.
Crezi că suntem doi,
dar iată-ne trei,
căci unul dintre noi vorbește.
Ca să te plimbi cu mine
prin cimitire
într-o zi călduroasă
nu-ți pune haine sumbre.
Semeni cu o cioară,
cu un vechi telefon,
cu pieptănul meu.
Mergem noi
ori sub picioarele noastre
poteca pietruită
printre morminte
alunecă ușor?
Alee
Pietricele lucioase mărginesc aleea
care duce acasă.
Două șiruri de copaci
printre care soarele apare și dispare
în ritmul pașilor noștri
și noi înaintăm tăcuți
așa cum am făcut întotdeauna.
Pietricelele albe țipă sub pașii noștri
atunci când părăsim centrul aleii
ca să mergem pe lângă copaci.
În tăcerea nărăvașă a frunzelor
în zi fără vânt
țipetele mici ale pietrișului
sunt tot atâția copii invizibili
ce ne privesc pufnind.
După ultimul cot al aleii
casa noastră apare
în rama ei de verdeață
împăcată
ca o amintire.
Pe povârniș
M-am urcat pe povârniș
ca să arunc un pumn de țărână
împotriva vântului.
Ai râs văzând firele de pământ
în rafale
șfichiuindu-mi obrajii.
Ca să par brav în ochii tăi
râdeam și eu.
Suntem două broscuțe
deghizate în amanți.
Sudați unul de altul,
mărunt țopăind am străbătut câmpia.
Ne iubim,
în timp ce mă privești
urcată pe taluzul de pământ
uscat de soare.
În seara ce se lasă
redevenim broscuțe, pe urmă prieteni,
apoi țărână.
Traducere din franceză și prezentare de
Constantin Abăluță