Povara Întrebărilor

Romancier, eseist și memorialist, Jonathan Franzen este, la 60 de ani, un nume cunoscut, cărțile sale fiind apreciate și traduse, bucurându-se de premii și de o receptare critică elogioasă. Reprezintă, după rețeta americană a succesului, o împlinire a visului, cu o carieră într-o ascensiune continuă și cu un box-office de invidiat. Nu este un sofisticat, nu l-a îndemnat niciodată la drum căutarea pietrei filosofale, ci s-a mulțumit să acumuleze prestigiu după ce a propus cărți de proză cu personaje expresive, în situații de viață decupate dintr-o existență cotidiană recognoscibilă, bântuită de nevroze și bucurii sub zodie efemeră. Textele din volumul oferit de Polirom nu fac excepție, ba mai degrabă sugerează lipsa unei granițe între povestire și eseu. O spune răspicat autorul, în debutul opului, după ce constată faptul că eseul, atât de plin de sine în raport cu alte genuri literare, revendicând, prin tradiție, un statut privilegiat și consacrând starea de grație a spiritului speculativ, a renunțat la empireul culturii elitare, pentru a-și turna formele, mai frivol și popular, în veșmintele unui discurs aproape plebeian. Subiectivizarea acestuia, faptul că aproape orice panseu, o referință simplă sub forma unei evaluări morale sau axiologice, pot fi considerate încercări, trimite spre limita de jos, spre standardul minimal potrivit căruia sunt eseiști toți cei capabili de reflexivitate, de opinii personale, cam ca monsieur Jourdain, a lui Molière, uluit să constate ce mare prozator stă pitit în el.

Afirmat ca romancier, Jonathan Franzen vede eseul ca o formă ceva mai subtilă de story, mecanismul de redactare ținând de anumite reguli pragmatice, în buna tradiție americană, repulsiv față de artificii sau plonjeuri în abisurile rațiunii metafizice. Că totul nu este decât o poveste a aflat de la cel ce i-a îndrumat pașii până la a deveni un colaborator permanent al The New Yorker, Henry Finder. Michel de Montaigne, acum 450 de ani, se vedea pe sine drept personajul scrierilor sale, acel aditiv din „aluatul“ unei opere făcută posibilă de o singurătate asumată și de un spirit interogativ. Între timp, iată, eseul s-a emancipat, dar nu atât de mult încât să-și nege de plano fundamentele, de vreme ce, într-un puseu confesiv adiat de o tristețe abia disimulată, J. Franzen ajunge la un adevăr personal: „Pe măsură ce îmbătrânesc, sunt tot mai convins că opera unui autor de proză este o oglindă a caracterului acelui autor“ (p. 135). Că are dreptate, intruziunea tot mai agresivă a caracterului în pasta operei, în defavoarea tot mai evidentă a ideii, pe măsură ce urcăm spre modernitate, poate fi dovedit fie și numai invocând un singur nume de prozator (evident, american), Truman Capote, unul dintre pionierii romanului nonfictiv.

Eseistul este, totuși, un ciudat, un ins cu tropisme speciale, ba chiar denaturate. Autorul cărții de față îl compară cu un pompier. Dacă toată lumea se ferește de un incendiu, încercând să se pună la adăpost, ei bine, pompierul este cel ce se îndreaptă spre vâlvătăi, înfruntând un pericol iminent și vital. Eseistul procedează la fel. Este singurul care își asumă povara de-a înfrunta întrebările ce stau adormite, bine închise în cămările trăirilor aproape niciodată vizitate. Asta pentru că supraviețuim, cei mai mulți dintre noi, prin celebrarea perpetuă a banalității. Invocându-l pe Kierkegaard, cel ce îl ridiculiza pe „omul activ“ tocmai pentru că își construia ratarea în regimul mediocrității utilitariste, lucrativ și vioi, J Franzen observă același fenomen în actualitatea imediată, precum în cazul danezilor din veacul al XIX-lea: „Atâta vreme cât treburile mărunte nu se sfârșesc, nu ești niciodată nevoit să te oprești și să înfrunți marile întrebări. Să scrii sau să citești un eseu nu este singurul mod de a te opri și a te întreba cine ești cu adevărat și ce ar putea însemna viața ta, dar este unul bun“ (p. 13). Fără să o spună explicit, dar sugerând-o, eseul este evaluat ca un antidot eficient împotriva ofensivei furibunde pe care social media a declanșat-o asupra destinului omenirii. El poate fi acel contrapunct, clipa de răgaz și de tăcere ivită neverosimil într-o piață a larmei asurzitoare, arma îndreptată împotriva „legiunilor de imbecili“ invocate de Umberto Eco, la Universitatea din Torino, într-un discurs fulminant despre „dreptul la cuvânt“ revendicat și obținut de către cei care, până mai ieri, își perorau insignifianța exclusiv în anturajul promiscuu al unei bodegi. Cine ar crede că eseul poate invalida statutul de purtător al adevărului câștigat grație noilor tehnologii de comunicare de către „idiotul satului“?

Eseistul american constată faptul că Facebook și Google sunt „silozuri“ ale intoleranței, medii care încurajează să urăști tocmai pentru că ești conștient de o anume politică subversivă, pusă la punct de „algoritmii invizibili de operare“, imposibil de oprit sau influențat, în virtutea cărora cyberspace-ul te orientează și te conduce spre conținuturi conforme, inhibând spiritul rebel și declanșând o „spirală a tăcerii“, ca soluție a protejării de ridicol. Într-un text dedicat analizei a două cărți semnate de Sherry Turkle (Alone together și Reclaiming conversation), J. Franzen semnalează distorsiunile provocate de era digitală, în primul rând de impactul tehnologiilor comunicării de masă, capabile să disemineze mesaje în cantități ilimitate, la scară globală, restricționând însă drastic contactul interuman. Nici măcar socializarea copiilor nu se mai face în manieră clasică, sub veghea continuă a mamei sau a părinților. Telefonul cu funcții tot mai extinse, tableta, internetul suplinesc efortul parental, dar intervin daunele colaterale, adică extincția empatiei. Device-ul e doar un mecanism, nu are suflet, drept pentru care nu este capabil să transmită emotivitatea fără de care un copil sau orice persoană aflată într-o relație de comunicare se vede cenzurată afectiv. Ceea ce rezultă inevitabil este instalarea unei disfuncții, existând posibilitatea funestă a derivei spre psihopatie. Lumea tehnologică asigură, e drept, un plus formidabil de confort, dar, pervers și fără retur, ne duce spre un viitor pe care Ion Vianu îl definea ca fiind al post-omului. Indiciul acestei călătorii spre infernul de mâine este proliferarea simulacrului, concept împrumutat de la Jean Baudrillard pentru a denunța pierderea constantă de realitate (de fapt, de umanitate), în numele unui capitalism consumerist și al democrației cu standard gregar.

Autorul opului este un ecologist învederat. Pasiunea lui sunt păsările. Cele mai frumoase pagini le sunt dedicate, sporind substanțial atracția unui cititor mai degrabă chitit spre apoftegme, dar abil deturnat spre povești și întâmplări lipsite de spectaculozitate epică, dar suplinind prin farmec. Acest balans între speculația bine temperată și aerul de aventură produs de călătorii dă cărții un echilibru firesc. Paradoxul pe care îl formulează este acela că planeta noastră este atât de vie pe câtă moarte se întâmplă în mediile sale naturale. Instinctele sălbăticiunilor generează o perpetuă vânătoare, cu victime mâncate și supraviețuitori cu foamea stâmpărată doar pe moment. Oamenii sunt denunțați drept „ucigașii universali ai lumii naturale“, cei ce au amorsat o bombă ce le/ ne ticăie sub fund: încălzirea globală, emisiile de carbon degajate în atmosferă. Doar că nu avem de-a face cu un ecologist miop, ipocrit, gata să țipe împotriva întregii omeniri, disipând astfel o vinovăție ce devine, prin generalizare, irelevantă. Dimpotrivă, schimbările climatice cu efecte nocive sunt precis identificate, fiind acțiuni a căror atribuire nu este ascunsă sub umbrela globalizării, iar remediile sunt salutate cu entuziasm, prin indicarea proiectelor de succes din Africa, America Centrală sau cele din bazinul Amazonului. Clișeele sunt denunțate în numele unui civism activ, deloc strident dar bine ilustrat de titlul unuia dintre eseuri: salvează ceea ce iubești! Cei ce citesc Sfârșitul sfârșitului lumii se vor abține pe veci să mai ucidă o pasăre (cântătoare)!

Compoziția eseurilor, dezinvoltura, ba chiar nonșalanța sunt vizibile de dincolo de copertina textului, mărturisind o lipsă de inhibiție pe care mai mereu o punem pe seama celor de peste ocean, poate și din „culpa“ lor de-a fi captivii unei istorii recente. Jonathan Franzen asumă calitatea de cetățean american cu vederi de stânga, progresist, iubind mai degrabă păsările decât concetățenii. Asta și pentru că s-a produs „catastrofa“ la alegerile din 2016, pe când hoinărea prin Ghana, pentru a-și completa lista cu păsări. Iată de ce nu ne miră deloc faptul că preia o caracterizare din revista Spy, pe care o împărtășește entuziast, potrivit căreia noul președinte, Donald Trump, ar fi „acel bădăran cu degete scurte“. Dacă ar poseda falange de pianist, pesemne, cea mai mare parte a establishment-ului american ar fi mai puțin oripilată.