În volumul lui Jonathan Jackson avem, pe de o parte, întruparea în sensul cel mai înalt, de pedagogie mistică, dar avem și întruparea ca actorie. Putem considera, la limită, actoria o întrupare desacralizată. Actorul, într-o viață de om, trece prin zeci sau sute de trupuri pe care le însuflețește. Este o atingere dinlăuntru cu buricele degetelor, o vibrație plină de imaginație. O creație în trup. Fiecare rol devine un mesaj distinct în care actorul se recunoaște chiar și atunci când nu se identifică. M-am întrebat deseori ce efect au rolurile negative asupra celui care le interpretează, dacă nu îl rănesc, dacă nu îl ustură. Sigur că alternanța de chipuri poate fi devastatoare, dar este la fel de posibil să conducă spre clădirea interioară a unei revelații de sine. Noi toți suntem puși în situația să interpretăm diverse roluri și uneori ne simțim somați să ne oprim pentru a ne aminti cine suntem.
Cine suntem? Această întrebare capitală devine traumatizantă atunci când nu-i găsim răspunsul. Panica e mare, actorul de profesie se întoarce în personaj. Iată o înșelătorie cu program, o amânare a celui care ești, o trăire în afară. Omul lumii, pierdut, se agață de clișee, adoptă o astuție inconștientă, se lasă trăit, adică asuprit. Ecoul vaticinar al propriilor acte ratate nu îl atinge. A fi actor în teatru sau în viață este risipire în dăruire, dar poate fi superbie în măsluire. Pletora interpretărilor apasă greu pe fața lumii. Uneori vrei să respiri aer curat, să ieși din rol. Pericolul te încolțește. Omul pierdut nu are timp să se gândească la toate acestea și nici nu poate. Nu vede în viitor. Nu-și cunoaște trecutul. Prezentul, atât de impalpabil, nici nu există.
Dar să ne amintim spusa lui Martin Buber, din Eu și Tu: „Prezentul se naște numai datorită faptului că Tu devine prezent“. Aici avem deja anunțată o subtilă disociere a termenilor. Prezentul-timp depinde de prezentul-persoană. Deci un Eu în fața căruia nu se întâmplă un Tu nu are prezent. Și mai clar, Martin Buber schimbă perspectiva asupra timpului de față, pe care noi ne-am obișnuit să-l considerăm efemer, insesizabil și afirmă că adevăratul prezent este statornic, durabil. Cu o condiție: să nu fie o partitură scenică, o desfășurare a unei acțiuni, nici un personaj. Buber se referea la un Tu salvator, dar putem gândi și altfel. Prezentul este ființa care îți lipsește, după care ai tânjit dintotdeauna fără să știi exact cum arată, cine este. Și deodată apare. Prezentul ești chiar tu.
Un astfel de prezent trebuie să fi căutat actorul Jonathan Jackson. Deși celebru, recompensat cu cinci premii Emmy pentru rolul din serialul General Hospital, fără a uita că în palmaresul lui sunt bifate mari reușite cinematografice, cum este filmul Insomnia (unde a jucat alături de Al Pacino și Robin Williams), deși plin de succes și în muzică, împreună cu fratele lui alcătuind trupa indie rock Enation, toate acestea nu i-au fost de ajuns pentru că lui Jonathan Jackson îi lipsea prezentul. Sau poate că prezentul era acolo, dar lipsea el însuși din prezentul care i-a fost dat.
În căutarea de sine, Jackson a avut o revelație. A visat o biserică ortodoxă fără să știe unde în lume ar putea să o găsească. În 2007, când turna un film în România, a intrat într-un lăcaș de cult ortodox din București. Imediat a recunoscut pereții, picturile și, mai ales, sentimentul. Era acasă. Se pare că e vorba de Biserica Albă de pe Calea Victoriei. De atunci actorul a început să se trăiască pe sine, a colindat lumea povestind revelația lui și scriind-o în cărți care au trezit interesul multora. În limba română i-au apărut Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu (Editura Doxologia, 2005), urmată de Liniștea și taina lăuntrică. Prima carte este o confesiune de suflet, îndrăzneață prin sinceritatea ei; a doua e o plachetă de versuri ca o rotire spre cerul adâncurilor, care capătă sens pe măsură ce doare. A crea înseamnă a scoate la iveală ceva preexistent, din acest motiv versurile lui Jackson provoacă impresii contradictorii: un stăruitor déjà-vu impregnat cu ineditul autenticității. Sentimentul de bine absolut se creează prin aluviuni lirice bazate pe antinomii și, în mod riscant din punctul de vedere al expresiei poetice, pe redundanță. Autorul repetă și explică situându-se pe poziția celui care a primit adevărul și vrea să-l dăruiască.
poezia religioasă în general se dechise ca un teren alunecos pentru că pericolul de a fi înghițit de clișee este uriaș. Textul poetic este „comunicarea suflului divin“ (Remy de Gourmont, Le Latin Mystique). Dar cum să faci asta? Creatorul își propune să invingă imposibilul deoarece comuniunea cu Dumnezeu e dincolo de limbaj și totuși trebuie creat un limbaj. Acesta poate deveni fals și emfatic, oricât de bune ar fi intențiile inițiale. Cu această problemă s-au confruntat toți marii mistici ai umanității, care se plângeau că nu au cuvinte noi pentru a-și zugrăvi sentimentele. Prin tumultul trăirilor, scânteietoare și paroxistice, ei au reușit să sugereze sentimentul profund al întâlnirii cu Divinitatea. Același lucru îl face și actorul de la Hollywood, Jonathan Jackson. Este greu să citez ceva fără a prejudicia impresia generală asupra cărții deoarece sentimentul unic despre care vorbește Jackson se creează prin aluviuni și aglomerări de ecouri litanice. Receptorul este invitat să se liniștească pentru a înțelege. Altfel, mesajul devine fragil și neplauzibil. De ce se întâmplă asta? Știm bine că principiul rațiunii funcționează fără greș în mintea noastră. Conform acestuia, un enunț adevărat se sprijină pe un enunț anterior, presupus adevărat. În al doilea rând, orice efect reclamă o cauză. Din acest motiv, starea de miracol, neavând o cauză rațională, este considerată o ciudățenie și acceptată cel mult formal, din politețe. Jackson vrea să învingă politețea noastră falsă deschizându-ne calea spre inima lui. „Cum de m-am poticnit în brațele a ceva așa frumos?/ Lumânările tale luminează străzile cu puterea stelelor roșiatice noaptea./ Cum aș putea să nu văd asta?/ Picturile tale erau așa simple că m-au speriat./ Când mă uit la ele este ca și cum m-aș uita în sufletul altei lumi./ Cum oare de te-am găsit pe Tine, o, Tu, Minune străveche?/ Frumusețea ta nu este din lumea aceasta și totuși, oriunde mă uit, tot pe Tine Te văd“ (27). Este o simplitate care sperie mintea noastră complicată, avem impulsul să facem pași înapoi. Într-un alt poem, Jackson descrie „cuptorul spaimei“: „O, Tu, împărat al îngerilor, sunt eu un templu al paradoxurilor, un deșert al contradicțiilor?/ Un duh zămislit într-un pântec de liniște, care a dat naștere unui picior de fier./ Aerul pe care îl respir este atât de curat și murdar în același timp./ Sunt mulțumit înăuntrul unui cuptor al spaimei“ (9). Iată cum într-un text aparent plin de clișee apare subit neprevăzutul. Acel amenințător „picior de fier“ sparge ritmul confortabil în care suntem tentați să ne așezăm, atrăgându-ne atenția asupra pericolului. Sufletul pângărit moare în noi fără să ne dăm seama, închiși fiind în cuptorul spaimei. Numai omul lăuntric poate găsi mulțumirea.
Sigur că nu întotdeauna pariul cu expresivitatea reușește. Mizând pe redundanță, poetul aflat la început de drum în tainele poeziei (dar înaintat în tainele inimii) comite și imprudențe. Nu mai departe decât pe prima pagină a cărții citim: „Este în zadar să-ți cauți cuvintele în acest veac al zgomotului – / când auzul s-a dus valsând către un deșert al văicărelii,/ și limba și-a pierdut simțul primar al gustului“(s.m., 1). Abundeța atributelor adjectivale introduse prin articol genitival, cu rolul de a crea claritate, subminează mesajul sublim al poemului, făcându-l greoi și, în mod paradoxal, inaccesibil pentru că dezambiguizarea totală a textului ne duce, poate, către un Dumnezeu explicit, dar ne îndepărtează de taina implicită a poeziei, cea care înfioară. Însă citind textele unul după altul, ai șansa să intri într-o stare de meditație, purificatoare, ceea ce este realizarea supremă a cărții. Salutăm și reușita tânărului traducător Vlad Alui-Gheorghe.