Dacă nu ar fi făcut saltul uriaș, în spațiu și timp, din Călărașiul colbuitelor poștalioane în Parisul tutelar, Céline Arnauld (pe numele adevărat Carolina Goldstein) ar fi rămas, probabil, o „fată pierdută”, numai bună de redescoperit de Al. Cistelecan și comentată în inconfundabilul stil… cistelecanist, ironico-nostalgic, cu destin duios trecător prin literatura română. Dar, așa, alăturându-se, cu trup și suflet, vâltorilor avangardiste pariziene, Céline Arnauld a evadat din literatura română, spre a bate la poarta celei franceze.
Născută în Călărași, în anul 1885, Céline Arnauld vine la Paris, asemenea altor scriitori avangardiști care au părăsit târgurile patriei pentru metropola modernismului, hotărâtă să-și înfiripeze o carieră de „poet și scriitor dada”, în care „mâinile sale grele de delir și lumină deschid fereastra” spre o altă abordare a poeziei.
Strămutarea nu a reușit de la început pe deplin, pentru că, chiar dacă orașul pierdut în Bărăganul ciulinilor este acum departe, în memorie îi rămân, spre a fi reînviate în versuri ce se doreau avangardiste, și imagini cu sălcii lăcrimoase pe malul Borcei, și plutiri de berze peste câmpuri pârjolite.
E greu să te desprinzi de imaginea domnișoarei de pension, plutind, sub o pălărioară roz, pe strada mare, locul promenadei cotidiene, cu magazinele sale de la parter date din belșug cu motorină, cu balcoanele din fier forjat, în care, pe înserat, doamnele orașului rătăceau în zațul ceștilor de cafea pe întortocheatele drumuri ale destinului. Un Călărași pe care nici Dunărea, în graba sa spre mare, nu-l adie direct, ci prin brațul molatec al Borcei, întreținând iluzia, pentru localnici, că trăiesc într-un oraș port la marele fluviu.
Totuși, mai târziu, în volumul Heures intactes (Ore intacte) din 1936, imaginile de mai sus vor evolua spre altceva: „Când am vrut să culeg vâltoarea trandafirului/ Era prea târziu / Fiecare o arăta în felul lui / Bărbații în inimă / Femeile prin murmure // Spaima mi-a încovoiat umerii / Și eu deodată – strălucitoare și nerușinată insectă a nopții / M-am ascuns ca să rămân cu durerea mea / Dar îmi era atât de dragă încât de frică să n-o pierd / M-am preschimbat în sfinx îmbătat de corolele cerului.” Nu sunt chiar imaginile cerute de Tristan Tzara în rețeta lui pentru o poezie dadaistă, în care ziarul și foarfeca joacă rolul principal pentru asocierile bizare de cuvinte, dar începutul promite, chiar dacă drumul spre „limbajul originar” e lung și anevoios. Din când în când, soarele negru al înstrăinării își aruncă umbra pe câte-o pagină; autoarea e, totuși, femeie. Succesiunea de imagini, chiar dacă nu au o apăsată tentă onirică, conturează, totuși, o viziune suprarealistă. Fie și-n devenire.
Căsătoria cu scriitorul și poetul belgian Paul Dormèe, îi potențează scrisul și activitatea, publicând, în răstimpul a șase ani, romanul poetic Tournevire, 1919, precum și mai multe volume de versuri: Poèmes à Claires-Vois ( Poeme ajurate), 1920, Point de Mire (Țintă), 1921, Jeux d’ Echecs ( Jocul de șah), 1921, Guêpier de Diamants ( Viesparul de diamante), 1923, Diorama, 1925.
În același timp, participă activ la bătăliile dadaiste și colaborează la revistele de profil, ba chiar se radicalizează, cum îi stă bine oricărui avangardist veritabil, semnând textul împotriva lui André Breton, alături de Francis Picabia și de alți corifei ai revoltei. Într-o veritabilă manieră avangardistă, în același timp, publică, scris de mână, în importanta revistă de profil „Projector“, textul Umbrela dada, cu evidentă intenție de manifest. Nu se poate lipsi nici ea, iată, ca orice avangardist care se respectă, de dimensiunea teoretizării noilor experiențe poetice.
Un lucru este clar: trăind la Paris, Céline Arnauld este scutită de „aprecierile“ lansate de critici importanți ai timpului (Mihail Dragomirescu, Vladimir Streinu) la adresa literaturii române de avangardă, în viziunea cărora Gherasim Luca, Paul Păun, Ion Vinea, Sesto Pals, Geo Bogza, Sașa Pană, Gellu Naum, Stephan Roll, Marcel Iancu, Virgil Teodorescu, „tineri candidați la notorietate au ales între a fi poeți și a fi suprarealiști“ și despre ale căror poeme „nu se poate spune decât că încep undeva și se sfârșesc nu se știe unde“. Mai prevăzătoare decât Tzara, care, dup stabilirea la Paris, colaborează la revistele de avangardă din România, Céline Arnauld rămâne exclusiv în aria modernismului de limbă franceză, evitând criticile autohtone, dar și ieșind complet din spațiul literar românesc. În ce măsură a reușit să intre în cel francez este greu de spus, când „concurența“ poartă nume ca André Breton, Paul Éluard, Louis Aragon, Philippe Soupault.
Fără a forța culmile radicale ale avangardismului, fără o tensiune a cuvintelor tari, cu multe note, mai degrabă, post-simboliste, pline de imagini, adesea, melancolice, versurile poetei plecate din Călărași s-au adunat în multe volume, în care încercarea ștergerii limitelor dintre genuri ( poeme, roman poetic, confesiune lirică) este evidentă, volume pe care le mai poți găsi, astăzi, prin anticariatele pariziene.
În 1952, la un an după moartea soțului, Céline Arnauld își pune capăt zilelor, aruncându-se în Sena, „îmbrățișând cu disperare cântecul absenței“, cum scrie într-un vers al său.
Închei cu o precizare necesară: am scris aceste rânduri fără cea mai mică intenție de însemnare critică (de altfel, că sunt străin de domeniu se vede, fără îndoială, cu claritate), ci doar din bucuria sinceră a descoperirii unei poete, „pierdute“, poate, și ea. Doar că-n imensitatea literaturii franceze…