Ce ar mai rămâne din creștinism dacă toate dogmele privitoare la divinitatea lui Iisus Hristos s-ar prăbuși? Dacă, de pildă, s-a descoperi, fără putință de tăgadă, scheletul lui Iisus din Nazaret? Cu o asemenea întrebare ar trebui să-și testeze credința orice credincios creștin. Și – cine știe? – poate că prin eliminarea a ceea ce a fost consacrat ca intrinsec legat de credința creștină – se deschide posibilitatea întrezăririi adevăratei lui esențe.
Pornind de la trilema formulată de C.S. Lewis: Iisus a fost un mincinos (pretindea că este Dumnezeu, deși nu credea), a fost un nebun (chiar credea că este Dumnezeu, fără să fie în realitate) sau chiar era Dumnezeu, Brant Pitre – profesor la Seminarul Notre Dame din New Orleans, Louisiana – alege să meargă pe o altă cale: combaterea argumentelor celor care susțin – tot mai vocal și în număr tot mai mare – o a patra ipoteză: aceea că „Iisus nu a susținut niciodată în mod explicit că este Dumnezeu“. Pentru a le combate, Brant Pitre pune la lucru toate resursele și puterile sale intelectuale (învață ebraică, greacă, pornește pe urmele evangheliilor, studiază istorie etc.) Rezultatul? O „pledoarie“ care nu poate convinge decât o „curte“ deja convinsă de „adevărurile de credință“. Intenția de a scrie o „pledoarie pentru Iisus“ circumscrie lucrarea cadrului juridic – unde cei care contestă divinitatea lui Iisus sunt acuzatorii, iar cei care o afirmă – precum Brant Pitre – sunt apărătorii. E limpede că un asemenea mod de abordare spulberă – în ciuda bunelor intenții ale autorului – obiectivitatea demersului său. „Atacând“ avocățește problema divinității lui Iisus, Pitre este condiționat – se condiționează singur! – să gândească și să vorbească (scrie) avocățește: citează frecvent texte din „Lege“, invocă martori (oculari) și mărturii scrise, produce deducții peste deducții – dintre care cele mai uzitate sunt sofismele și paralogismele.
Amintesc, ușor jenat, câteva exemple din ultima categorie. Este adevărat, recunoaște Pitre, că Iisus nu umblă pe străzi strigând în gura mare „eu sunt Dumnezeu“, dar de cele mai multe ori el dă de înțeles, implicit și indirect, prin pilde și parabole, prin moduri de a vorbi, că este Dumnezeu Însuși. Iată, nu spune el oare, de atâtea ori în Evanghelii, „eu sunt…“? Păi – concluzionează Pitre – nu este acesta însuși numele sub care se revelează lui Moise Dumnezeu: „Eu sunt cel ce sunt.“? Un alt exemplu: comandă Iisus furtunii de pe mare să înceteze, și furtuna încetează? Să ne amintim însă… oare cine este numit în Psalmul 106 stăpânul mărilor și al furtunilor? Ați ghicit. Însuși Dumnezeu. Așadar – Iisus se revelează ucenicilor săi ca fiind Dumnezeu – indirect, aluziv, făcând cu ochiul mereu la câte un pasaj sau altul din Scriptură. Schimbarea la față este tălmăcită arborescent, doar-doar va reieși dogma că Iisus este Însuși Dumnezeu, Dumnezeu-Unul. Cheia este reprezentată de lămurirea prezenței celelalte două personaje „biblice“ – Moise și Ilie pe muntele Taborului. De ce erau prezenți? Nicidecum pentru faptul că și ei erau niște profeți cărora – într-un anumit grad – Dumnezeu li se revelase, ci pentru că acum, cu ocazia transfigurării lui Iisus, aveau ocazia să-l cunoască, în sfârșit, pe Dumnezeu Însuși față către față, în toată deplinătatea slavei sale, și nu – ca în încercările precedente – doar de la spate și în reflectările oglinzii naturii: cutremure, foc, vijelie, adierea vântului.
Contradicția de care Pitre pare să nu țină seama este următoarea: teofania pare, în interpretarea sa, să fie rezervată cunoscătorilor, adică, în limbaj biblic, tocmai cărturarilor și fariseilor – în vreme ce, de fapt, conform propriilor spuse ale autorului, ea se realizează în fața unor oameni simpli, neinstruiți, posibil chiar analfabeți.1 Pitre concepe, pentru a susține teza divinității lui Iisus, o „teofanie livrescă“, cu trimiteri și referințe biblio-grafice, unde faptele lui Iisus sunt relevante numai pentru aceia care le pot asocia zicerilor și „facerilor“ din Scriptură. De ce autorul simte nevoia unei asemenea teofanii cu note de subsol, a unei revelații cu adnotări și marginalii? Nu sunt suficiente faptele săvârșite de Iisus – mersul pe ape, potolirea furtunii, învierea morților – pentru a ni-l dezvălui ca pe un om cu adevărat minunat sau chiar ca pe un „om divin“, ca fiu al lui Dumnezeu? Evident, că sunt suficiente. Nu însă și pentru Pitre – și pentru nici unul dintre credincioșii dogmatici care revendică exclusiv pentru Iisus statutul de „fiu al lui Dumnezeu“. Căci, cum ne spune însuși autorul, minunile nu sunt apanajul lui Iisus: găsim în Scripturi exemple de miracole săvărșite de oameni pe care, oricât i-am considera de sfinți, nu-i considerăm Dumnezeu! Moise desparte apele Mării Roșii, Iosua face ca apele râului Iordan să se dea în lături, Ilie oprește ploia timp de trei ani, apoi o face să revină… (pp.144-145)
Avem acum cea de-a cincea ipoteză – ignorată cu o consecvență care te face să te gândești dacă nu cumva este omisă în mod intenționat de autor. Aceea ca Iisus să afirme despre sine că este Fiul lui Dumnezeu, așa cum sunt și toți ceilalți oameni, cărora El le vorbește! În toată lucrarea lui, Pitre nu suflă un singur cuvânt despre densitatea locurilor în care ucenicii lui sunt denumiți drept „fii ai lui Dumnezeu“, în care li se promite că și ei vor putea săvârși minuni, ba încă unele și mai mari, dacă vor crede și dacă se vor încredința pe deplin Tatălui ceresc. Pe unele le amintește însuși Pitre: Petru merge el însuși pe apă, dar, înfricoșându-se, începe să imerseze, ceea ce îi atrage mustrarea lui Iisus privitoare la puținătatea credinței. Iisus stabilește o relație clară între credință și (în)dumnezeirea omului. Iisus acordă celorlalți oameni, cu o extraordinară generozitate – imposibil de trecut cu vederea – cele mai înalte calități pe care și le atribuie Sieși! Mai mult decât atât, într-o parabolă faimoasă, el îl așază pe Mesia, pe Fiul Omului, pe Împăratul de de-a dreapta Tatălui (indiferent că se credea sau nu el însuși Mesia), în modul cel mai explicit, înlăuntrul celor mai nevoiași, mai săraci și mai lipsiți dintre pământeni: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? (…) Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut.“ (Matei 25; 34-41) Ce altă identificare a esenței omului cu potența divină – poate fi mai clară decât aceasta?
O asemenea învățătură este coerentă și cu mesajul său universalist: fraternitatea umană este fundamentată pe ideea unei ascendențe comune. Fiind fiii și fiicele aceluiași „Tată“ – oamenii sunt între ei frați și surori. Este concordantă cu chiar exemplul nașterii sale: „fiul teslarului și al Mariei“ este Fiul lui Dumnezeu! Căci dacă Iisus ar fi (fost) într-adevăr Singurul Fiu al lui Dumnezeu, nașterea lui umilă ar fi fost lipsită de orice semnificație. Ea are semnificație numai în condițiile în care arată că orice om, oricât de umil ar fi, este, poate fi – este pentru că poate fi – Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu însuși. O asemenea învățătură este concordantă și cu „tiparul“, cu structura doctrinelor marilor reformatori religioși: chiar dacă fiecare în parte păstrează o anumită ambiguitate în privința statutului lor (umano-divin!), ambiguitate întărită de universala predispoziție a adepților la divinizarea maeștrilor lor, niciunul nu pretinde o exclusivitate a originii divine: nici Buddha, nici Moise, nici Mohamed. Chiar cartea lui Pitre ne face să ne gândim că este foarte probabil ca Iisus să nu fi revendicat pentru sine o asemenea unicitate – adăugată de teologii de „cabinet“, din rațiuni… teocratice.
S-ar pierde ceva din creștinism dacă am accepta această idee care azi îi sperie încă pe foarte mulți, mai ales pe oamenii bisericii? Dimpotrivă, mesajul cristic nu doar că nu ar pierde nimic, ci ar putea fi chiar potențat de o asemenea eliberare de mitul inutil – și de fapt contradictoriu – al unicității, al singularității lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu. În orice caz, dacă ne uităm la celelalte religii menționate – niciuna nu pare să sufere prea mult de pe urma absenței identificării exclusive și monopoliste a întemeietorilor lor cu Ființa divină!
____________________
1 Lui Pitre i se poate opune tocmai o mărturie a Evangheliei: Iisus nu obișnuia să le vorbească ucenicilor în parabole: „Și ucenicii, apropiindu-se de El, I-au zis: De ce le vorbești lor în pilde? Iar El, răspunzând, le-a zis: Pentru că vouă vi s-a dat să cunoașteți tainele împărăției cerurilor, pe când acestora nu li s-a dat.” (Matei 13; 10-11)