Senzația care te cuprinde imediat ce parcurgi două-trei capitole din Filosofia perenă este aceea că ai găsit un mesaj straniu, într-o sticlă aruncată de cineva în ocean, în speranța unui găsitor de pripas. Ori că vezi un film alb-negru, din perioada de dinaintea sonorului, cu sugestii stranii și cu personaje croite după un tipar arhaic. Chiar așa, pe cine mai poate interesa astăzi calea spre Temeiul divin, în perspectiva faptului că filosofia perenă ar fi „miezul și esența spirituală a tuturor religiilor importante“, „contemplația sau conștientizarea directă și intuitivă a lui Dumnezeu“? Conceptul de sacralitate, plonjeul în mistică, dintr-o disperare ce și-a atins limitele, mai poate fi alternativa lipsei de sens a lumii moderne? Aldous Huxley pare să experimenteze, oarecum agonal, ieșirea din lume prin brevet personalizat, exilul voluntar într-un loc privilegiat, dar imposibil de cartografiat, tocmai pentru că este rodul unor iluzii, un substitut al realității denunțată ca fiind compromisă, vicioasă și, mai ales, plebeiană.
Apărută imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, Filosofia perenă este una din scrierile târzii ale lui Huxley, avându-și locul în ceea ce criticii au numit a treia lui perioadă de creație (prima fiind aceea a marilor romane, a doua, cam de pe la 40 de ani, aceea a distopiilor – Brave new world, a eseurilor având ca temă destinul și morala lumii decăzute), adică stadiul înțelepciunii ce vine după 50 de ani de viață plină cu de toate, dar carentă în găsirea unui răspuns convenabil cu privire la destinul omenirii. Mistica i s-a înfățișat ca un Eldorado, ca o posibilă șansă a găsirii liniștii după atâta zbucium, din partea unui spirit pacifist și-al unui om cu totul paradoxal (Jocelyn Brooks) – intelectualul mefient față de intelect; senzualistul dezgustat de tot ce înseamnă trup; credinciosul atașat fără rezerve unui raționalism decapant. Modelul triadic este unul ce aduce izbitor cu Kierkegaard, a cărui filozofie își are pilonii în teoria celor trei stadii, construind o dialectică a destinului ascensional, dar, fatal, afectat de zădărnicie. Cartea de față este expresia unui pesimism fulminant, gardat de o mizantropie cu ascendent în Weltanschauung-ul pândit de rău, de ură, de eșec, de suferință, de rătăcire. Unele personaje din romanele lui A. Huxley dau seama acestor trăiri, unul dintre ele, Maurice Spandrell (Punct contrapunct) rostind o interogație amuțitoare: „De unde știm că Pământul nu este iadul altor planete?“. Terapia prin speranță a venit din partea unui scriitor și gânditor afectat de ceea ce criticii au numit oboseală, tocmai pentru a nu constata, de-a dreptul, un eșec total pe linie spirituală, filosofică, un amar revolut alinat cu muzica unor Beethoven, Bach și Mozart, ostoit de prietenia cu Igor Stravinski. Doar că totul s-a dovedit a fi fost mult prea soft, drept pentru care recursul la mescalină a venit cât se poate de firesc, acoperind sub un sarcofag armat cu iluzii cuibul radioactiv al descumpănirii.
Modernitatea este Epoca Zgomotului, decretează gânditorul reinventat ca mistic. Critica modernității este amplă și fără drept la recurs. Judecarea ei se face în baza unei vinovății ridicată la rangul de hybris, pedeapsa fiind obligatorie, prin intervenția zeiței Nemesis, pentru că nu există pe lume păcat mai mare ca acela de-a confunda scopul (Temeiul divin) cu mijlocul (tehnologia). Imensa autoînșelare vine din vanitățile incomensurabile ale pariului nostru cu timpul, în numele progresului: „deoarece avem o putere considerabilă asupra naturii neînsuflețite, suntem încredințați că suntem stăpânii autosuficienți ai destinului nostru și căpitanii sufletelor noastre; și pentru că istețimea ne-a dat tehnologia și puterea, credem, în ciuda tuturor dovezilor contrare, că nu trebuie decât să continuăm să fim mai isteți într-un mod cât mai sistematic pentru a înfăptui ordinea socială, pacea internațională și fericirea personală“ (pag. 187). Numai că obținem ceva complet contradictoriu, istoria ultimului veac mărturisind o perpetuă criză socială, conflicte mondiale sau locale cu sute de milioane de victime și-o profundă anxietate, dusă spre hotarele disperării de tip nevrotic. Analiza lui Aldous Huxley este convingătoare. Succesele științei par a ne fi produs o beție din care refuzăm să ne trezim, tocmai pentru a nu fi obligați să asumăm o mahmureală provocată de faptul că recalibrarea pe un destin autentic, adoptat după o rătăcire onto și antologică, are nevoie, pur și simplu, de mult mai mult decât cunoaștere („abstractizare și simplificare“). Spectacolul aproape monden al cercetării științifice funcționează asemenea unui anestezic administrat unei umanități castrată de sens. Atacul asupra societății tehnologice, declanșat pe linia ideologică a lui Alfred de Vigny, are doza lui de patetism, provocând surâsuri de îngăduință din partea celor năpădiți sufletește de cafardul rezidual al înstrăinării sau dinspre cei hrăniți de sintagma heideggeriană a tehnicii care nu gândește. Nu chiar tot ce este rău poate fi pus în cârca progresului, decât în cazul unui amplasament suspect de fundamentalism paseist, obsedat de puritatea originară și oripilat de cangrena devenirii istorice sub forma civilizației. Identificarea Căii de urmat, în vederea unei însănătoșiri și eflorescențe spirituale sub mantie religioasă, în acord cu cele opt brațe sugerate de Buddha sau cu cele trei atribute/ comori propuse de Lao Zi (blândețea, chibzuința și modestia), constituie tot o tentativă de punere în criză a întregii metafizici europocentriste, dar nu pe linia lui Nietzsche (o reconectare la presocratici și la etica lui Dionysos), ci printr-o voltă mult mai amplă, temerară și exotică. Orientul și gândirea lui (arabă, indiană și chineză), iată leacul ce trebuie administrat unei gândiri ce a mizat greșit pe speculație în detrimentul trăirii mistice.
Soluția pentru ieșirea din fundătura modernității sterile și amăgitoare este de fapt o infuzie din mai multe elemente: mistica europeană, budism, taoism, hinduism sau alte isme orientale, arabe sau chinezești. Strategia este una relativ simplă: antrenament „unitiv“ intens (exerciții spirituale) cu scopul anihilării instinctului imperial și malefic al sinelui individual, în speranța unei apropieri decise și sârguincioase de Brahman sau Dumnezeu, prin contemplație, asceză și ritual. Evident, este posibil și trișul, adică scenariul subversiv și corupt prin care despărțirea de sine este doar un trucaj, iar apropierea de Temeiul divin subordonată unui scop pragmatic, calculat în orizontul unui beneficiu. Autorul utilizează o comparație plastică de impact atunci când invocă eliberarea de sub tirania sinelui: „Suntem niște harpe eoliene înzestrate cu puterea fie de a se expune adierii Spiritului, fie de a se închide în fața ei“ (pag. 216). Ei bine, în lumea de astăzi, ca și acum mai bine de 70 de ani, când Huxley și-a scris opul, fie harpa are corzile rupte, fie suntem încremeniți într-o climă ce refuză și cea mai insignifiantă boare dinspre Spirit spre creaturi de tot soiul.
Mai bine de jumătate din economia cărții o constituie citatele. Precumpănitor, acestea nu sunt recoltate dintr-un mainstream al gândirii sub forma „capitalului circulant“, ci sunt propuse, explicit, ba chiar riscând sfidarea, titluri și autori de periferie (în privința indicelui de audiență din partea lumii bune, a celei obsedată de cataloagele marilor biblioteci), nicidecum vedete de top academic. Doar cei inițiați într-o anumită literatură esoterică sau în fenomenul mistic creștin sunt familiarizați cu ceea ce Aldous Huxley pune pe masă din abundență, repetitiv, de fiecare dată când insistă asupra nevoii de a ne rupe de o tradiție păguboasă. Poate numele unora precum Meister Eckhart, François Fénelon, Boethius, Sfântul Augustin sau Sfântul Bernard spun ceva unui intelectual cizelat la rigorile modernității alexandrine, însă cele mai multe trimiteri la cărți și autori sunt recrutate din zone puțin frecventate.
Este posibilă o reîntoarcere spre o lume alternativă, mai mult sau mai puțin minunată, după o lungă rătăcire printr-o modernitate fondată pe moartea lui Dumnezeu? Este plauzibilă himera unul alt sens? Giovanni Pico della Mirandola a pătimit destul pentru cutezanța de-a fi susținut că omul este numai o eboșă, un personaj ce se auto-construiește. O anume captivitate sau poate doar cătușe imaginare împiedică omul să fie ceea ce-i stă în putințe sau doar în trufie. Filosofia perenă propune, sub condiția unei mântuiri în extra-time, lepădarea de sine. Sub regulile severe ale Evangheliilor după Luca (14: 26) sau Matei (10: 34-39), Aldous Huxley bâjbâie în căutarea unui liman. Dar poate că, într-adevăr, personajul lui are dreptate. Este sau nu Pământul iadul unei alte lumi?