30 de ani în 7205 semne

Când mi s-a propus tema asupra căreia să mă pronunț, „Arta românească după 30 de ani“, primul impuls a fost acela de a considera că ne desparte o prăpastie de perioada anterioară lui 1989. Deși, retrospectiv privind lucrurile, realitatea acestui moment rămâne, coborând „la firul ierbii“, ruptura nu e atât de bruscă, precum pare. Ea se compune dintr-o multitudine de fisuri care, firesc, în ani, au produs mutația. Schimbarea codului vizual a fost generată la noi, în primul rând, de deschiderea granițelor. Libera circulație a artei, a artiștilor și a informației a reușit în timp să restructureze, destul de mult, spațiul artei plastice care a devenit, la modul propriu, artă vizuală. Conceptul acoperă realitatea unui domeniu care, sub influența globalizării și a impactului pe care dezvoltarea tehnică o are în existența noastră cotidiană, a expandat într-o multitudine de forme de exprimare.

Urmărind creația artistică din ultimul secol, sesizăm ca un ecou vechile apeluri ale avangardei istorice, la demolarea culturii burgheze și la reinițierea actului de creație, făcând tabula rasa toate reziduurile unor concepte estetice perimate precum cel de frumos, armonie, stil ș.a. Este foarte asemănător cu discursul vizual al zilelor noastre, singura diferență fiind aceea că esența revoltei și modalitățile de exprimare sunt adaptate noilor realități.

La începutul anilor ’90, în vacarmul social produs de schimbările politice, încercările de emancipare a discursului erau destul de izolate, fiind receptate cu destulă reținere chiar de o bună parte a breslei. Artiștii, ca majoritatea oamenilor de altfel, sunt conservatori și orice încercare de schimbare este privită ca o formă de teribilism, atitudine explicabilă mai ales ca urmare a unei lungi perioade de prohibiție artistică. Era o rezistență previzibilă la înnoire și datorită mediocrității generalizate impuse de șablonul estetic îngust al totalitarismului care, din inerție sau frică de schimbare, continua să își exercite autoritatea. Acesta s-a manifestat încă aproape un deceniu, iar amprenta sa mentală supraviețuiește și azi în rândul breslei, mai ales la nivel instituțional. Abia pe la jumătatea anilor ’90, odată cu deschiderea „Centrului Soros pentru Artă Contemporană“, un alt tipar de gândire artistică începe să se coaguleze în forme de manifestare mai consistente. Mă gândesc la proiecte precum: Ex Oriente Lux (1993, curator Călin Dan), 01010101 (1994, curator Călin Dan), Media Culpa (1995, curator Irina Cios), Civitas Solis- Civitas Artis (1997, curator Maria Rus Bojan). Ele au avut rolul de a integra în câmpul artei românești noile tehnologii pe care tinerii și le doreau ca formă specifică de manifestare și, totodată, de fisurare a monopolului etatist al instituțiilor culturale (includ aici și Uniunea Artiștilor Plastici, asociație profesională încă greu de restructurat) prin intermediul cărora persista vechea mentalitate că statul girează și administrează domeniul culturii.

La începutul anilor 2000, odată cu posibilitatea unei mai lejere circulații, s-au intensificat și schimburile culturale, fapt ce a permis ca un număr tot mai mare de artiști să expună și să studieze în străinătate. Tot în aceeași perioadă, o serie de creatori din diverse generații, plecați încă din perioada „epocii de aur“, au revenit cu proiecte în țară, iar unii dintre ei chiar s-au repatriat. Astfel au fost reintegrați memoriei noastre artistice nume interzise anterior precum: Paul Neagu, Peter Jacobi, Ingo Glass, Doru Covrig, Henry Mavrodin, Iulian Mereuță, Dan Cioca, Cristian Paraschiv, Dan Mihălțianu, Constantin Pacea, Ana Golici, Dorin Crețu, Ștefan Râmniceanu ș.a. Aceștia, în contextul actual, locuiesc, lucrează și expun atât în țară cât și în străinătate.

Trebuie menționat faptul că, din perspectiva unei raportări identitare, simplificând poate riscant de mult, în peisajul artistic autohton poate fi identificat și un alt reper de evoluție care la nivelul discursului își asumă însă, cu egală competență, actualitatea. Este o direcție conservatoare, de repliere contemporană pe zona spiritualității neoortodoxe, care vine dintr-o lungă tradiție a școlii românești. Ea poate fi identificată încă din secolul al XIX-lea și a reușit să-și facă simțită prezența chiar și în epoca comunistă. Gruparea „Prolog“, inițiată de Paul Gherasim în 1985, poate fi considerată puntea dintre cele două epoci. După 1989, această tendință, puternică la noi, încearcă consolidarea relațiilor dintre cultura laică și cultura eclesială, prin intermediul unui discurs profund identitar. Ea este susținută de artiști și evenimente la fel de vizibile și controversate ca cele care promovează integrarea totală într-o amprentă unică, cea internațională. Mă gândesc la proiectele de impact ale lui Marian Zidaru „Noul Ierusalim“ (1992, 1993, 1994), la cele realizate de Sorin Dumitrescu la Galeria „Catacomba“ în anii ’90, la instalația – performance a lui Marcel Bunea – „Pâinea și vinul“ (1994), ș.a.

Un alt reper important a fost înființarea la București a primului Muzeu Național de Artă Con­temporană ( 2001) precum și a primului muzeu privat – Muzeul de Artă Recentă (2018). Alte două entități cu rol pozitiv în schimbarea tipului de subordonare etatistă, au fost Institutul Cultural Român și, mai ales pentru zona independentă, A.F.C.N.-ul, ceea ce a schimbat profund raportul dintre rolul dominant al Ministerului Culturii și zona privată. De asemenea, hegemonia U.A.P.R.-ului s-a diminuat sensibil, mulți dintre tinerii profesioniști ai genului preferând să rămână independenți, în condițiile în care instituția nu mai coordonează activitatea membrilor ei, încercând, ce-i drept, destul de timid, doar să o promoveze.

Muzeele și Galeriile din Occident au început să scaneze tot mai aplicat peisajul artistic românesc manifestându-și disponibilitatea, mai ales în ultimul deceniu pentru creatori din diverse generații. Aceștia, dar și alții, au început să își confirme ascensiunea prin intermediul caselor de licitație, interesate să le vândă operele. Piața artei românești, deși încă timidă în vânzarea artei contemporane, devine un jucător tot mai important în susținerea creației autohtone.

Singura revistă de specialitate de la noi, „Arta“, după lungi perioade de fluctuație, din 2010 reușește să aibă o apariție constantă impunând prin calitatea materialelor publicate și a aspectului grafic, o bună selecție valorică în peisajul creativ național și internațional, atât de divers.

Deși se situează în continuare într-o condiție periferică în raport cu scena artistică mondială, în ultimii 20 de ani, din cei 30 câți au trecut din 1989, consider că, în pofida oricăror discursuri pesimiste, artele vizuale din România sunt în cea mai bună ipostază pe care au avut-o vreodată, beneficiind de o recunoaștere internațională fără precedent. Așa cum afirmam inițial, nu este doar meritul artiștilor, al muzeelor, galeriilor, al teoreticienilor și curatorilor; un rol important în schimbarea de paradigmă îl are contextul, tot mai incisiv la nivel mondial, a mediului economico-social. De fapt, mentalitatea artistică s-a schimbat la noi atât cât am fost noi dispuși să ne schimbăm.