Eseistica înainte de 1989
Într-o cultură în general literaturocentrică, precum cea autohtonă, de regulă eseiștii sunt enumerați și analizați după scriitori, critici și istorici literari. Aceasta nu înseamnă neapărat că importanța eseului a fost neglijată. Numai că genul eseistic a avut mult de suferit fiind de fapt aproape părăsit în primul deceniu de comunism din cauza constrângerilor ideologice și cenzoriale; caracterul personal, original și impresionist al eseisticii era în profundă contradicție cu realismul socialist impus de la Kremlin în tot Estul european. Deplina libertate de mișcare a spiritului și subiectivitatea exprimate prin eseu nu puteau fi admise în spațiul cultural în curs de sovietizare și uniformizare cultural-ideologică pe un tipar marxist-leninist dogmatic. Aparenta revitalizare a genului după 1964 s-a limitat la frontierele eseului literar, cel filosofic, religios și politologic fiind greu de conceput sub dictatura comunistă, chiar rămasă fără încrâncenarea stalinistă a anilor 1950. Sigur, a existat până în 1989 colecția „Eseuri“ a Editurii Univers unde au fost publicați Aldous Huxley, Michel Butor, Matthew Arnold, Anatole France ș.a. – care ofereau sugestii de lectură și teme de gândire –, dar în esență eseistica s-a putut manifesta în mod plenar abia după căderea regimului comunist, atunci când a fost reabilitată inclusiv dimensiunea ei filosofică, sociologică și politologică.
Eseul postcomunist în căutarea unor modele
După 1989, Mihail Ralea și Mircea Eliade au fost doar doi dintre eseiștii proeminenți ai perioadei precomuniste care au fost luați în considerare drept posibile modele, mai ales că studiile lor au circulat și înainte de prăbușirea dictaturii comuniste. În perioada interbelică mulți eseiști au devenit relativ repede ideologi, doctrinari sau chiar oameni politici, având inclusiv funcții guvernamentale – Mihail Ralea este doar cel mai la îndemână exemplu, și încă unul paradoxal și contradictoriu, fiind intelectualul cosmopolit, mai degrabă de centru stânga–stânga, care prin prezența sa în guvernul dictaturii regale a asistat impasibil inclusiv la instituirea și aplicarea unei legislații antisemite în ultimii ani ai domniei lui Carol al II-lea. La rândul lor, membri ai Generației ’27 s-au implicat în politica partizană având și un aport ideologic mai ales în favoarea Gărzii de Fier (de altfel, capitolul din Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu care tratează această problematică se intitulează chiar Generația ’27. Ideologi, eseiști, romancieri). Acest fenomen al apropierii de lumea politică a fost mai puțin prezent în postcomunism poate tocmai pentru că lecțiile trecutului erau amare. Aceasta nu înseamnă că după 1989 a fost vorba neapărat de un apolitism al eseisticii și că anumiți eseiști nu s-au alăturat la un moment dat unor partide politice, însă mai degrabă cuvântul de ordine a fost prudența în raport cu sfera puterii.
În libertate, eseul din anii postcomunismului a putut avea, în fine, un caracter interdisciplinar și plurivalent. Un fizician atras de tema filosofiei științei, precum Horia-Roman Patapievici, a devenit redutabil și original inclusiv (sau mai ales) ca eseist, deși nu publicase deloc până la momentul decembrie 1989. Eseurile sale politice și sociologice apărute în general în presa culturală au fost reunite în cartea intitulată Politice (Ed. Humanitas, 1996), un volum de mare impact. Pe lângă textele pătrunzătoare despre societatea și lumea politică a „regimului Iliescu“, H.R. Patapievici a anticipat multe dintre controversele care aveau să se acutizeze după 2000, mai ales pe cele legate de tema corectitudinii politice – vezi mult discutatul articol despre comunismul american, apărut inițial în „Revista 22“ din august 1994. Pe de o parte, Horia Patapievici poartă o polemică necruțătoare cu vectorii principali ai naționalismul românesc (De ce îmi displace naționalismul nostru, în „Cuvântul“, nr. 11, 1995), însă pe de altă parte afirmă răspicat apartenența la civilizația iudeo-creștină europeană, exprimată prin faptul că este: alb, român, creștin ortodox și heterosexual. Într-un fel, deși în alt context istoric și în forme diferite, Patapievici reia tema specificului național vehiculată de M. Ralea în perioada interbelică.
Demersuri eseistice înrudite se regăsesc la Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, afirmați însă înainte de 1989 prin texte care ieșeau din canoanele oficiale. De altfel, în unele ocazii cei trei autori și-au reunit eforturile în volume colective – Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici, O idee care ne sucește mințile (Humanitas, 2014). Cartea – o analiză insolită a genezei ideologiei comuniste – este o polemică explicită cu autori precum Ion Ianoși (Karl Marx în 1234 de fragmente, Ideea Europeană, 2004) și cu mai tinerii componenți ai stângii intelectuale marxiste (de tip Criticatac) care au vrut să reabiliteze ideile lui Karl Marx („vinovatul fără vină“) și, într-o anumită măsură, pe ale lui V.I. Lenin. Sunt eseuri despre o fraudă ideologică și morală, texte care vin în completarea considerațiilor despre minciună aparținând lui Gabriel Liiceanu. De altfel, cel din urmă și-a strâns textele sale despre minciună, ură și seducție în volum (3 eseuri, Humanitas, 2013), dar reflecțiile sale au vizat și alte teme sensibile, precum chestiunea delațiunii. Ar fi nedrept să nu îi amintim și pe Vladimir Tismăneanu (Despre comunism), Lucian Boia și Neagu Djuvara care au excelat în domeniul eseului politologic și istoriografic; de curând li s-a adăugat un austriac de origine elvețiană fluent în română – Oliver Jens Schmitt (România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie, Humanitas, 2018) – care influențează tot mai mult dezbaterile autohtone.
Eseistica pe teme filosofico-religioase
A înflorit după 1989 inclusiv eseistica pe teme religioase și teologice datorată în mai multe cazuri unor scriitori sau filosofi (îmbisericiți sau nu): Dan Ciachir („cronicarul ortodox“), Teodor Baconschi, Ion Zubașcu, Dan Stanca, Boris Buzilă, precum și erudiții Cristian Bădiliță, Adrian Papahagi, Mihail Neamțu. La fel ca publicistica și istoriografia, eseistica pe teme filosofico-religioase nu a putut evita tema justiției de tranziție sau subiecte mai concrete precum impactul ateismului oficial și colaborarea cu puterea politică și poliția secretă, inclusiv la nivelul clericilor și al cultelor. Condamnarea în Parlament la momentul 18 decembrie 2006 a regimului comunist ca ilegitim și criminal prin validarea de către președintele României a concluziilor Raportului final întocmit de către o comisie de istorici a fost poate o piatră de hotar. Raportul sus-amintit îl avea ca personaj și pe patriarhul Teoctist prezentat – între altele – drept mesager al puterii politice pe lângă episcopii și clericii greco-catolici aflați în detenție în mănăstiri ortodoxe. Patriarhul Teoctist a asistat din loja Parlamentului la acea condamnare a comunismului, eveniment care de fapt punea în discuție și propriul său trecut conformist sub regimul dictatorial ateist. Decembrie 2006 a fost un moment de referință, de separare a apelor inclusiv pentru acest gen de eseistică. Unii dintre actorii scrisului teologico-politic au părăsit seninătatea spiritual-analitică trecând la un stil parcă imitând „Săptămâna“ și afirmând fără probe că Biserica majoritară devine o țintă predilectă a unor dușmani ai ortodoxiei. Revelațiile aduse de deschiderea arhivelor au aruncat însă o nouă lumină inclusiv asupra unora dintre motivațiile care au stat la baza opoziției față de „răscolirea“ trecutului recent din relațiile Stat-Biserică.