La sfârșitul anului III, în fierbintea vară a lui 1968, am fost trimiși – noi, studenții, dar și cîțiva asistenți și lectori – la „muncă voluntară“, la un IAS (Întreprindere Agricolă de Stat) din comuna Barboși de lângă Galați. Munca voluntară era de fapt obligatorie. Peste câțiva ani avea să fie numită, demagogic, „muncă patriotică“. Predominau băieții, dar erau și câteva fete.
Am fost cazați într-un grajd imens, fără vite, curat și luminos, mobilat cu paturi de fier (care, de fier fiind, scârțâiau totuși îngrozitor în liniștea nopții, în anumite momente, stârnind hohote de râs, în întuneric). Inginerul-șef ne-a primit respectuos. Dar ceilalți, lucrătorii fără studii și zilierii, se uitau la noi cu un fel de milă, ca la niște infirmi. Mâinile noastre cu degete delicate, neobișnuite cu munca fizică grea, ca și neîndemânarea de care dădeau dovadă unii dintre noi le provocau un amestec de compătimire și dispreț.
IAS-ul avea mașini de balotat paiele rămase pe câmp după secerișul grâului, iar noi trebuia să adunăm cu brațele baloturile rezultate, paralelipedice, relativ grele (30-40 de kilograme) și să le încărcăm în remorcile unor tractoare (care le duceau în silozuri mari, ca provizii de hrană pentru animale).
Munca era istovitoare. Sârma cu care erau legate baloturile (cei de acolo le spuneau „baloți“) și de care le apucam când le căram ne tăia degetele. Soarele ne ardea nemilos pe câmpul total expus, lipsit de orice loc cu umbră. Așchiile de paie ne intrau în gură, în nări, în spațiul dintre haine și piele. Dar eram în general voioși și binevoitori. Mâncam cu poftă bucățile mari de pâine și caș care ni se aduceau dimineața, beam pe nerăsuflate stacanele cu laptele proaspăt muls, munceam cu zel (deși fără randament) pe câmp, în bătaia soarelui, făceam des partide de râs în timpul zilei, iar noaptea, obosiți de efortul fizic, dormeam neîntorși până în zori (cu excepția celor care aveau alte îndeletniciri).
În zori ne surprindea și ne fascina zborul rapid al rândunicilor pe deasupra noastră, aproape de tavan. Ele ne ignorau și își vedeau de treburile lor, fără îndoială urgente, în timp ce pe noi ne uimea exactitatea cu care își schimbau direcția de zbor cu numai o fracțiune de secundă înainte de a lovi vreun perete.
Departe de București, considerându-se nesupravegheați de Securitate, colegii nu mă mai evitau. Eram cu toții într-o altă lume; trăiam cea mai mare parte a zilei sub cerul liber, solidarizați de munca grea și de entuziasmul tinereții. Asistenții și lectorii care ne însoțeau se bucurau și ei de această libertate de vară. Se deosebeau de noi doar prin faptul că își puneau batiste ude în cap, ca să nu facă insolație, în timp ce noi, cu iresponsabilitatea vârstei, nu ne protejam cu nimic.
L-am remarcat atunci pe un un asistent de care nu mai auzisem, Marian Popa (viitorul critic și istoric literar, stabilit în 1982 în Germania). Era un bărbat puternic și sigur pe el, înclinat spre bravadă. Căra câte două baloturi deodată și, când ne spălam turnându-ne apă unii altora, dintr-o găleată ruginită, își etala mușchii bine reliefați (poate și cu gândul la fetele din grupul nostru). Atitudinea lui, când venea vorba de lumea bună, era una de sfidare plebeiană. Nu știam, pe atunci, că înainte de a urma facultatea și a ajunge asistent la Catedra de Literatură universală și comparată fusese: manipulant de materiale și macaragiu la o fabrică de gheață, frezor și rabotor la secția de sculărie a Uzinelor „Autobuzul“ din București. Părea un personaj desprins din Jack London. Ne vorbea despre competiția nemiloasă dintre oameni (cum aveam să-l aud mai târziu vorbind pe Nicolae Breban), despre forță și bărbăție, despre disciplina interioară, despre demnitatea celui care nu se plânge în nicio împrejurare. Unele idei ale lui păreau luate din Nietzsche. Oricum, mie cel puțin, mi-a făcut o impresie puternică.
(În 1971, când i-a apărut Dicționarul de literatură română contemporană, mult consultat și contestat apoi ani la rând, mi l-am amintit pe fostul meu asistent. Tonul ostentativ impersonal și – aparent – imparțial al cărții o făcea să pară scrisă de un robot, programat să îl caracterizeze precis și expeditiv pe orice autor nimerit în raza lui de atenție, chiar și pe Marian Popa. Mai târziu aveam să aflu, cu stupoare, că Marian Popa, bărbatul rece-orgolios, care părea să nu se plece în fața nimănui, fusese informator al Securității. Notele sale informative, unele reproduse în Cartea albă a Securității, se remarcau prin același stil operativ. Dan C. Mihăilescu a demonstrat, în LAI, supliment literar al ziarului Cotidianul, că autorul însuși le-a inclus – din neglijență sau cinism – în uriașa sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine, însumând echivalentul a 10.000 de pagini dactilografiate la două rânduri, scrisă în Germania și publicată în România după 1989.)
Mi-a rămas în amintire de la Barboși, localitate pe care n-am mai vizitat-o ulterior niciodată, o scenă. Noi, cei de la Universitatea din București, ne terminaserăm treaba și stăteam de vorbă, pe câmp, în așteptarea camionului care să ne ducă la dormitorul nostru comun. Cu noi se afla și un șef de echipă de la IAS. La un moment dat, un țăran, aflat departe, la siloz, unde ajuta la stivuirea baloților, l-a rugat, strigând cât îl țineau puterile: „Ascultă, bre, n-avem destui oameni. Mai trimite aici vreo patru intelectuali!“
