Editura Cartea Românească – 100

I. Introducere. Fondatorii. Perioada interbelică

Dacă luăm drept dată de referință jumătatea secolului XIX, când se constituie câmpul nostru editorial, când se creează ansamblurile cunoscute de cerere și ofertă, pentru care o importanță nu mică o au familiile de tipografi și editori, alcătuite din mai multe generații, putem constata că este greu de numit o marcă editorială care să se perpetueze. Tipografii germani care fac aici afaceri (Winterhalder, Göbl) renunță destul de repede sau se integrează în pătura burgheziei editoriale postpașoptiste, marca fiind preluată sau ștearsă prin diferitele asocieri.

Cu atât mai impresionant este numele Editurii Cartea Românească, o editură care împlinește 100 de ani – singura din câmpul nostru editorial. Cu o imagine specială, construită în perioada interbelică, și în calitate de interfață social-culturală a Partidului Național Liberal (principal finanțator al întreprinderii), Editura pentru care Sadoveanu sau Rebreanu au fost autorii de frunte a avut o existență fracturată: în iunie 1948 intră sub spectrul naționalizării, astfel încât, din centenarul său, lipsesc aproximativ 20 de ani activitate editorială – editura reînființându-se în 1969, ca Editură a Uniunii Scriitorilor. Personalitatea emblematică: Marin Preda, care a debutat, în aprilie 1948, la Cartea Românească, Întâlnirea din Pământuri suscitând ample dezbateri în presa proletcultizantă a timpului. Tot Preda a fost personalitatea desemnată să organizeze noua Editură, pe care o conduce până în fatidicul mai 1980, găsind balansul necesar între imaginea de propagandist pe care regimul o incumba scriitorului și autenticitatea exprimării. I-au succedat alți directori, care au continuat managementul lui Preda și au făcut față provocărilor postdecembriste – până în 2005, când Editura, marcă a Uniunii Scriitorilor, intră sub administrarea unor edituri, care îi vor asigura, până în prezent, funcționarea.

Editura Cartea Românească este o inițiativă liberală, formată la sfârșitul războiului pe baza unor vechi legături între oameni din lumea editorială și politicieni; meritul lui Vintilă Brătianu, care atrage în această întreprindere Banca Românească, a fost evidențiat de oamenii timpului1; politicianul era „unul din cei mai sinceri propovăduitori ai naționalismului creator“, spune cel mai longeviv președinte al Consiliului de Administrație editorial, geograful Ion Simionescu – conducătorul care și-a pus în modul cel mai pertinent amprenta asupra editurii interbelice. Astfel, nucleul Editurii se formează din asocierea unor vechi întreprinderi editoriale: Ionnițiu și Rasidescu.

Fondatorii

Familia Rasidescu (1817) are o considerabilă experiență în arta tipăririi, cea de-a treia generație participând la înființarea Cărții Românești.

Istoria familiei începe în prima jumătate a secolului XIX, cu Ștefan (Stephan) Rasidescu (1817-1881), care a fost ucenic, alături de Petre Ispirescu, la tipografia Zaharia Carcalechi; ulterior, devine șef de atelier la tipografia lui Heliade-Rădulescu, apoi director al tipografiei mitropolitane, ipostază în care îl aduce în țară pe vienezul Franz Göbl pentru a lucra cu noile mașini de tipărit importate din străinătate. În jurul lui 1859 Ștefan Rasidescu își înființează propria afacere, „Tipografia Națională“2. Este locul unde fiul său, Ion Șt. Rasidescu (1865-1916), își face ucenicia. Legăturile cu cercurile liberale le stabilește în jurul lui 1883, când viitorul editor este angajat „prim-contabil“ la Banca Națională de sub conducerea lui Eugen Carada: „pe lângă cunoștințele meșteșugului se deprinde și cu echilibrarea mai adâncă a socotelilor, ceea ce e o împerechere fericită, care duce la o completă pregătire pentru mai târziu. Plecând de la Bancă lasă regrete unanime, păstrându-și prietenia unui Anton Carp ori Carada, prin priceperea dovedită și felul de a se purta“3 Începând cu 1890, Rasidescu se apropie de lumea tipografică, în special datorită căsătoriei cu Matilda Göbl , nepoata lui Franz și fiica lui Carol Göbl. Tipograful român se specializează în cursuri la Viena și își îmbunătățește afacerea, astfel încât Academia Română își tipărește lucrările la „Carol Göbl S[uccce]ssor Ion Șt. Rasidescu“. Dintre contractele editurii, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, pot fi menționate publicații precum: Convorbiri literare, Noua Revistă Română, Analele Academiei Române, Documentele Hurmuzaki, Cuvântările Regelui Carol I, Trigonometria lui Spiru Haret sau Chimia de dr. C. Istrati.

Din 1916, conducătorul editurii este Carol I. Rasidescu, fiul lui Ion Șt. Rasidescu; el se va implica în fondarea Cărții Românești, alături de echipa tipografică. Unul dintre oamenii de bază ai firmei – tipograful Vasile Romanescu (n. 9 sept. 1893-1947?), un lucrător format în atelier: după ce termină clasele primare intră ucenic la tipografia lui Ion St. Rasidescu; avansează în breaslă, devine lucrător după 4 ani de ucenicie, iar în 1922 devine maestru (cu carnet eliberat de Ministerul Muncii).

Cartea Românească este așadar o afacere a unor familii de tipografi înrudite, conectate la mediul politic înalt4: Carol Rasidescu este, prin mamă, Matilda Rasidescu n. Göbl, nepot direct al lui Carol Göbl, iar Niculae Ionnițiu este văr primar cu Matilda Göbl-Rasidescu.

Constituirea unui capital de 12 000 000 lei pentru Editura Cartea Românească se face prin participarea Băncii Românești, aflată sub coordonare liberală, „prin aportul în natură al imobilelor din Calea Moșilor No. 64 și 62 și a întregului fond de comerț C. Sfetea, astăzi proprietatea sa, în conformitate cu alăturatul inventar, aport evaluat la suma de 3.368.000 lei, care este prețul de cumpărare al acestui fond de la soții C. Sfetea. Acest aport este grevat de datorie de lei 342.750 la Banca Românească, datorie pe care societatea o ia asupra sa.“5

Familia Ionnițiu (1842) a participat în mod decisiv la fondarea Cărții Românești; întemeietorul familiei, Theodosiu Ionnițiu (1842-1918), este un cunoscut librar; el învață la Sf. Sava și, după ce a încercat să urmeze studii de medicină, apoi o carieră în arme, intră în breasla librarilor, devenind în 1872 proprietar al vechii librării „Grigore Ioanid“ din Calea Victoriei 56, unde își făcuse ucenicia; își stabilește propria librărie sub numele de „Frații Ionnițiu & Co“ în strada Șelari 12. Apreciat editor de calendare ilustrate (este considerat importatorul „calendarului american“, compus din 365 de foi) și al Dicționarului româno-francez de Ion Costinescu din 1870, de 1300 de pagini, publică deopotrivă lucrări didactice (manuale de română, franceză, italiană, de istorie, geografie ș.a.). Editor, deopotrivă, al unor planșe colorate cu scene din Războiul de Independență sau cu încoronarea lui Carol I, Ionnițiu ne atrage atenția prin colaborarea pe care a avut-o cu prim-ministrul liberal Dimitrie Sturdza (1895-1909 – cu intermitențe), politicianul redactând, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului trecut, rubrica de efemeride politico-istorice din Calendarul ilustrat și din Calendarul pentru toți românii6.

Niculae Th. Ionnițiu (1880- 1947?) este fiul lui Theodosiu Ionnițiu, „cel dintâi editor român care cu voință și perseverență a dat însemnat sprijin școalei“. Continuând afacerile și relațiile tatălui, fiul va deveni președinte al Asociației Editorilor Români, membru al Camerei de Comerț, participând în mod decisiv la înființarea și la conducerea Editurii Cartea Românească din punct de vedere administrativ. Astfel, „când ia ființă Cartea Românească prin contopirea celor mai de seamă întreprinderi românești: Sfetea, Rasidescu, Ionnițiu, cel mai indicat să conducă direcția editurii și librăriei a fost N. Ionnițiu. Ucenicia săvârșită sub directa supraveghere a tatălui său; studiile speciale de mai târziu; cultura superioară literară căpătată la Sorbona îl fac stăpân desăvârșit pe complexa îndeplinire a atribuțiunilor sale“7. Preocupat de lumea tipografiei și a editării, scrie o cuprinzătoare Istorie a editurii românești (1942), semnătura sa întânindu-se în mod constant la bilanțurile anuale ale Editurii, alături de cea a celuilalt director, Carol Rasidescu.

Aprecierea de care se bucură Niculae Th. Ionnițiu se poate vedea din alegerea lui ca președinte al Asociației Editorilor Români, o asociație a tuturor editorilor din țară, care a luat ființă în august 1934; din conducere mai făceau parte Em. Tătărescu (Scrisul Românesc, Craiova), în calitate de vicepreședinte, și S. Ciornei (Naționala Ciornei), secretar general. Membri erau: Al. Rosetti (Fundațiile Regale și Cultura Națională), I. Șaraga și S. Schwartz (Socec), Al. Nicolescu-Duvăz (Tipografiile Române Unite), Mihail Sadoveanu (Adevărul), P. Georgescu-Delafras (Cugetarea), Maior E. Sinu (Universul), I. Steinberg (Cultura Românească), Pavel Suru (Pavel Suru), Em. Ocneanu (Universala Alcalay), E. Emilian (Eminescu).

Constantin Sfetea (1864-1924), editorul, este un al treilea director al Cărții Românești; născut la Brașov, își face ucenicia la Socec, în București, fiind apoi director al institutului „Progresul“ din Ploiești (până în 1891). Se restabilește în București, pe Calea Moșilor, unde deschide „Librăria Școalelor“, cumpărând un local în piața Sf. Gheorghe; cu timpul, instalează și o tipografie și o litografie, devenind editor al poeziilor lui Coșbuc și al revistei Vatra, cundusă de Caragiale, Coșbuc și Slavici. Afacerea lui intră în componența Cărții Românești, fiind achiziționată de Banca Românească. Editorul, rămas director în noua firmă, încetează din viață în vara lui 1924, la Karlsbad.

13 decembrie 1918

Familiile Rasidescu, Ionnițiu și Sfetea se asociază, efectiv, după un episod sângeros din istoria noastră: momentul 13 decembrie 1918. Încă din 6 decembrie, muncitori de la Sfetea și Minerva intră în grevă, solicitând condiții mai bune de lucru, ziua de opt ore, creșterea salariilor. În fața refuzului patronilor, vor organiza, împreună cu mișcarea socialistă, o amplă demonstrație în fața Teatrului Național, la care vor participa mii de muncitori de la cele mai importante fabrici din Capitală.

Demonstrația este înăbușită în sânge – peste 100 de morți, sute de răniți și de arestați, din informațiile socialiste; cifrele oficiale sunt mult schimbate: 6 morți și câteva zeci de răniți. Socialiștii sunt considerați responsabili de 13 decembrie8.

Directoratul Ion Athanasiu (august 1919-octombrie 1925)

Pe lângă aportul Ionnițiu, Rasidescu și Sfetea, în patrimoniul Cărții Românești va intra și societatea „Minerva, Institut de Arte Grafice și Editură“, prin fuziune, urmând să se pronunțe „consiliul de administrație asupra condițiunilor“9. „Minerva“ aduce în primul rând sediul său din Bdul Academiei 3-5, colț cu Edgar Quinet 4, care va deveni emblematic pentru Cartea Românească, fiind extins în două rânduri – de la 3 etaje în 1919 la 4 în 1930 și la 7 în 1938.

O altă achiziție este, în 1919, și Institutul de Arte Grafice „Flacăra“, care s-a format pe lângă revista Flacăra, ce apărea din 1911, condusă de politicianul și literatorul Constantin Banu (în mai multe rânduri ministru, după război); grupul „Flacăra“ (editură și revistă) era unul de recunoscută influență liberală; revista va mai apărea, efectiv, până în 1923.

Ion Simionescu (1873-1944) este următorul președinte al Consiliului de Administrație, profesorul universitar de geografie conducând Editura în perioada ei cea mai dinamică, oct. 1926-mart. 1944.

Simionescu s-a născut în Fântânele, Bacău, făcând liceul la Iași, urmând studiile la Universitățile de la Viena și Grenoble. Din 1901, este titular la Catedra de Geologie a Universității din Iași, ajungând la un moment dat rector; în 1929, ține cursuri la catedra de paleontologie din București. Academician din 1918, deputat și senator, a făcut parte din grupul de intelectuali care au pus bazele Editurii, alături de Ion Athanasiu, căruia îi va păstra un respect deferent.

Membru din primul consiliu de administrație, activitatea lui bazată pe popularizarea informațiilor științifice se vede din primii ani. Astfel, din 1921, editează Calendarul gospodarilor (până în 1943), iar colecția „Cunoștințe folositoare“ (unde a scris 24 de broșuri) este inițiată în 1922 – preocupări dublate de o susținută activitate de conferențiar la sate. Dintre titlurile sale sunt notabile: Orașe din România; Oameni aleși. Străinii; Oameni aleși. Românii; O țară din povești (vol. I, Dobrogea), Scrisori către un preot, Scrisori către un învățător, Scrisori către un profesor secundar – toate apărute la Cartea Românească, unele dintre ele reimprimate și la alte edituri, precum Casa Școalelor sau Fundațiile Regale.

Într-un articol10, I. Simionescu realizează un bilanț al Editurii, exprimându-și nemulțumirea față de atitudinea oficială: „În domeniul culturii generale, nimeni nu poate contesta meritul Cărții Românești de a se fi încumetat să tipărească Marele Dicționar Enciclopedic al Limbii Române, unica lucrare, monumentală pentru vremurile de acum, după cum a socotit că săvârșește o faptă națională făcând să apară ediția completă, în 14 volume, a Istoriei Românilor de Xenopol. // Asemenea lucrări chiar în străinătate nu pot apărea decât cu sprijinul material al statului sau al societăților culturale. Cartea Românească l-a tipărit fără niciun ajutor din partea statului; ministerul instrucției nici n-a îndemnat prin vreo circulară împrăștierea acestor lucrări, dându-le astfel, cum se cuvenea, sprijinul moral. În Ungaria veche enciclopedia a fost răspândită de ministere în toate comunele, se găsește și azi în bibliotecile școlilor române, în care însă lipsește Dicționarul enciclopedic. Aiurea cultural este socotită drept temelia programului general și nicidecum țintă în luptele politice.“

Traducerile au de asemenea importanță – ele sunt „menite să rămâie opere literare și în limba română“: nuvelele lui Cehov (traducerea A. Frunză), Panciatantra („cartea înțelepciunii, cea mai cetită în lumea întreagă, tradusă din sanscrită de dl profesor Siemenschi), „terminarea operei lui Dante, în traducerea lui Coșbuc (Paradisul) și începutul traducerii lui Boccaccio de către dl. profesor Al. Marcu“; acestora li se adaugă literatura pentru copii: „deosebită cătare se dă lietarturii copiilor, publicându-se nu numai traduceri, ci și lucrări inedite“.

Mercantilismul și spiritul naționalist nu lipsesc din acest bilanț: „Secția materialului didactic poate procura în sfârșit școlilor românești materialul trebuitor lecțiunilor. Elevii nu vor mai privi tablouri străine, chiar când este vorba de jocurile lor. Cele 4 anotimpuri, bunăoară, după desemnele lui Murnu, cuprind suflet și peisagii românești. Lupta începută înainte de război de către un comitet de profesori în frunte cu dl Ovid Densusianu pentru educația artistică a elevilor, acum, mulțumită Editurii Cartea Românească, poate di socotită câștigată. // Litografiile după tablourile lui Grigorescu, Aman, Verona pot forma podoaba tuturor sălilor de școli, după cum fotografiile ieftine ale marilor noștri cărturari și oameni de sta pun în măsură pe elevi să cunoască pe acei ale căror nume și lucrări le pomenesc zilnic“.

II. Directoratul Marin Preda
(decembrie 1969-mai 1980)

Reînființarea Editurii. Formarea redacției

Autorul Moromeților, marele roman al momentului (nouă ediții cu cea din 1970), interpretat de multe ori prin prisma conflictului de clasă, va fi desemnat, în 1969, personalitatea cea mai potrivită pentru conducerea unei editurii a Uniunii Scriitorilor; o decizie a Consiliului de Miniștri din 8 decembrie 1969 hotărește înființarea Editurii11, în contextul în care întregul sistem editorial se reorganiza. Astfel, din unica editură existentă din 1948-1949, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, mai apăruseră de-a lungul anilor 1950 Editura pentru Literatură, apoi Editura Tineretului, Editura Politică (însărcinată cu tipărirea scrierilor partidului) sau Editura Militară. Reorganizarea intră într-o nouă etapă în perioada de pseudoliberalizare a regimului, după 1965: „din Editura pentru Literatură apăruseră Editura Meridiane (artă și muzică), Editura Eminescu (literatură actuală) și Editura Minerva, având ca obiect edițiile de Opere (dedicate clasicilor) și Scrieri (scriitori în viață, dar la senectute) (…) cu un an înainte, la 1 aprilie 1968, redacția de Enciclopedii a Editurii Politice devenise autonomă, transformându-se în Editura Enciclopedică“12.

O editură a Uniunii Scriitorilor era o mai veche dorință a breslei, care se materializează prin străduințele lui Zaharia Stancu, președinte al Uniunii Scriitorilor din 1966; Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor îl numește pe Marin Preda la conducerea acestei edituri. Conta experiența sa editorială (din 1952, redactor, iar din 1956, redactor-șef adjunct la Viața românească; din 1965, vicepreședinte USR) și, mai ales, renumele său.

Scriitorul este liber să își elaboreze propria viziune editorială. Mai întâi, vor fi contat motive sentimentale pentru Preda în stabilirea numelui Editurii – el debutase în aprilie 1948 la vechea Carte Românească, Întâlnirea din Pământuri fiind practic ultimul titlu reprezentativ al unei Edituri ce se va închide ca urmare a legii naționalizării din 11 iunie 1948; numele editurii13 vine împreună cu sigla ei interbelică, ușor stilizată – din efigie dispar cele trei făclii ale cunoașterii spre care privea grifonul din compoziția pictorului Adolf Behrmann.

Astfel, începând cu decembrie 1969, Editura este instalată în clădirea boierească de pe Ana Ipătescu 1514, unde coexistau redacțiile principalelor reviste (România literară, Luceafărul, Viața românească); mai sus, pe bulevard, era sediul editurilor care apăruseră din vechea Editură pentru Literatură. Până în toamna lui 1970 Editura funcționează aici; în acest moment este identificat un sediu pentru noua editură Cartea Românească – str. Nuferilor 41 (actuala General Berthelot) – preluat, pentru 30 de ani, din administrarea Comitetului de Radiodifuziune și Televiziune, sediu în care Editura se și instalează15.

Florin Mugur (pseudonim al lui Legrel Mugur, 1973-1991), un alt redactor de cursă lungă, care lucrează la Editură până în ultima sa clipă, exprimă o condiție specială: „bufoniada declanșată de poet, autodeprecierea au rol de rostire esențială și de exorcizare“16. Personajul Jumătate de om, recurent în textele poetului, se prezintă alături de dublul bufon-rege. Astfel, în eseurile din Cartea numelor (1975) apar mai multe definiții ale acestui personaj ce pune în abis condiția creatorului în regimul comunist, obligat să facă și să nu facă, în același timp, compromisuri; mai întâi, personajul poate fi o imagine a lui Florin Mugur, debutant în 1953, la 19 ani, un adevărat „poet nou“, în spiritul Școlii de Literatură a partidului unic. Obligat ulterior la recluziune chiar de către acest regim, Mugur începe să își problematizeze destinul artistic, care poate deveni emblematic pentru artistul aflat sub vremi, pentru artistul care are revelația minciunii la care a fost înhămat.

Singurătatea, spune Mugur, e socotită și ea o infirmitate sau consecința unei infirmități, în rând cu șchiopătura sau surzenia. Indiferent de motivul care o generează, retragerea din colectivitate e văzută cu ochi răi. Întâlnirea cu «omul însemnat» aduce nenoroc (…) ce vrea să spună povestea lui Jumătate de om (…)? Vrea să spună că așteptarea printre cărți ale trădării și printre vechile infolii despre îngeri nu e de-ajuns, că nu poți fi numai comentariul unei legi, că trebuie să găsești o ieșire. Interpretările nu aparțin unor creiere jucându-se amical cu ideile la umbra bibliotecilor. Delirul e al maximei lucidități supusă deznădejdii.“

O dovadă a independenței noi Edituri a fost permisiunea înființării unei librării proprii, care să funcționeze în sediul Editurii, simplificând drumul cărții de la editură la librărie, un drum anevoios, în condițiile sistemului economic planificat. Modelul interbelic pe care îl promovează Preda este evident: sediul din Bdul Academiei 3-5 al vechii Cărți Românești avea, la parter și la etajul I (din cele VII ale buildingului), o librărie.

Librăria deschisă la începutul lui 1972, în fosta casă a personalului administrativ din vila de pe Nuferilor, este un punct forte al Editurii; foarte greu au fost luate toate aprobările pentru funcționare – la peste doi ani de la înființarea Editurii – între timp survenind și o schimbare majoră în politica regimului, exprimată de Tezele din Iulie 1971, momentul de la care regimul se naționaliza după model asiatic. La inaugurarea librăriei, la 10 ianuarie 1972, Marin Preda arăta tipul acesta de dificultăți pe care echipa a reușit să le surmonteze: „Acordăm o mare importanță faptului că editura noastră are o librărie, că are posibilitatea unui contact direct cu publicul, că poate sesiza, mai exact, care e pulsul receptării cărții, care e ecoul lor în rândul cititorilor. În ansamblul politicii culturale actuale, inaugurarea unei asemenea librării este un eveniment ce-și poate aduce o contribuție reală la definirea climatului literar, la dezvoltarea creației beletristice înseși. Între cititori și scriitori s-au interpus, de totdeauna, o serie de instanțe intermediare, de factori, dintre care cel mai neliniștor rămâne librarul“17.

III. Directoratul George Bălăiță

Dispariția subită a lui Marin Preda, la 16 mai 1980, a lăsat loc unei perioade de incertitudine, marcată de anchete și de inventare ale loculurilor mult-râvnite de Securitate: seiful de la Editură și camera de lucru a scriitorului de la Mogoșoaia; și Procuratura face un raport, iar manuscrisele identificate vor fi restituite familiei, cel mai devreme, la un interval de 4-6 luni de la dispariția scriitorului. Altele rămân în alte arhive – cum ar fi cea a redactorului-șef, Cornel Popescu18.

Exemplar de semnal

Apariția unei publicații care exprimă planurile și proiectele Editurii, la jumătatea anilor 1980, este un adevărat eveniment, în condițiile în care în anii dictaturii foarte puține noi inițiative mai puteau via; existența Exemplarului de semnal timp de trei numere, între 1983-1985 (de fapt, acoperind producția editorială din 1981) este meritul unei echipe coordonate de directorul George Bălăiță, din care mai făceau parte redactori, tehnoredactori, corectori și alți angajați ai Editurii; în fond, cea mai interesantă parte a echipei este la acest „și alții“, care îi cuprinde pe Mircea Nedelciu, prozatorul considerat lider de exprimare al generației (cu trei volume individuale publicate până în 1983), angajat doar la librăria Editurii, și pe Florin Iaru, poet lunedist de prim-plan, lucrător la depozitul Editurii, de la subsol. Alături de ei, corectori și tehnoredactori, precum Aristița Cios, Gheorghe Chiru, Elena Guluță, Constanța Vulcănescu, redactori precum Cornel Popescu (chiar redactorul-șef al Editurii) și Florin Mugur. Un prieten al cercului, din afara redacției Editurii: Vlad Mușatescu19.

Formatul mare (35×25 cm, 36 de pagini, augmentat la 44 de pagini în celelalte două numere), calitatea glossy a hârtiei (doar la primul număr), distribuirea ei prin circuit închis, între apropiații Editurii20, așezarea în pagină, în afara tiparului epocii – prima pagină fiind ocupată nu de omniprezentul dictator, ci de, în ordine cronologică, Nichita Stănescu, Marin Preda și Nicolae Labiș.

Reperele clasice ale noii generații pot fi citite în aceste trei numere din Exemplar de semnal; Matei Vișniec sau Ștefan Agopian scriu, în primul număr, despre Nichita Stănescu; tot aici, Nedelciu prezintă seria de critică-eseuri a Editurii, cartea emblematică fiind Meteorologia lecturii de Radu Petrescu („principala grijă a unui nou venit într-o literatură este aceea de a se situa cu înțelegerea sa specifică undeva în apropierea conștiinței de sine a acestei literaturi. Un scriitor român care debutează astăzi este preocupat să afle în primul rând ce știe și cât declară despre ea însăși literatura română.“).

În nr. 2 iese la rampă avangarda: Mircea Cărtărescu scrie despre Voronca, pentru ca, în următorul nr. Gheorghe Crăciun să vorbească despre Urmuz, „Un teoretician al (in)adecvării“: „personajele lui Urmuz sunt niște epure onomastice ingenioase și deloc bine temperate“ – un joc de cuvinte ce include teoria epurei în proză, pe care o practica în acele momente Crăciun, lucrând la rescrierea lui Dafnis și Chloe de Longos în ceea ce va deveni Frumoasa fără corp – dar și trimiteri suficient de pertinent la târgovișteni, la Ingeniosul bine temperat, complexul joc de-a literatura semnat de Mircea Horia Simionescu.

Tot în această secvență poate fi inclusă prețuirea pentru Virgil Mazilescu, evocat în medalioane de Mariana Marin, Petru Romoșan, Traian T. Coșovei, precum și, în același nr. 2, cele 2 pagini despre târgovișteni: Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu (inclusiv un miniinterviu cu Adela Petrescu), Petru Creția, Alexandru George.

Aceeași tânără generație, al cărei Desant 83 este semnalat în nr. 2 (un fragment din prefața lui Ovid. S. Crohmălniceanu), e chemată să răspundă, cu predilecție, la o serie de anchete; de pildă, la ancheta despre romanul de dragoste, la care răspund Cella Serghi, Al. Piru, Ioan Buduca, Gheorghe Crăciun, Costache Olăreanu; în nr. 3, la întrebarea despre „Conștiința de sine a tânărului prozator – Vă considerați un prozator realist?“, răspund Cristian Teodorescu, Nicolae Iliescu, Adriana Bittel, Tudor Vlad, Petru Cimpoeșu; tot în acest număr, criticul Nicolae Ciobanu este „Alături de criticul tânăr“, alcătuind un inventar de nume care au publicat la Editură: Lucian Alexiu, Sultana Craia, Radu Călin Cristea, Daniel Dimitriu, Paul Dugneanu, Mihai Dinu Gheorghiu, Ioan Holban, Mariana Ionescu, Cristian Livescu, Valentin F. Mihăescu, Dan C. Mihăilescu, Cornel Moraru, Marian Odangiu, Vasile Popovici, Al. Ruja, Ion Simuț, Costin Tuchilă, Radu G. Țeposu, Doina Uricariu, Ion Vartic.

Declarații sau puncte de vedere altfel decât cele din discursul oficial arată o viață editorială dinamică, preocupată de actualitatea zilei; poate fi citat, în acest sens, un interviu de F[lorin] M[ugur] cu Mircea Sântimbreanu, directorul Editurii Albatros, sub titlul „Cărțile pe care mizez sunt uneori inconfortabile“ (pe ultima pagină a nr. 1), o notă, nesemnată, din nr. 2 (care apăruse la finele lui 1983), despre „Critica în 1984“, se încheie cu fraza: „Un an, așadar, în care Critica nu va ridica osanale, ci va demonta mecanisme complicate“. Un scriitor precum Norman Manea, care în 1986 se stabilea în America, era astfel prezentat, la finele lui 1985: „prozatorul care folosește cu precădere naratorul omniscient ar trebui să se teamă să scrie critică și eseu pentru a nu se deconspira. Prozatorul cu gustul inovației în relația autor-personaj-cititor este însă, prin natura sa, un eseist și aproape că nu poate fi împiedicat să publice din când în când câte un volum de reflecții asupra literaturii“21. Chiar Norman Manea semnează, în același număr, „Condica de sugestii“, amintind câțiva autori străini care ar putea fi publicați de Cartea Românească (Musil, Gombrowicz sau Nabokov).

La finele lui 1985, și Nicolae Manolescu era un autor „cu probleme“, semiinterzis; Exemplar de semnal îi oferă o mențiune, prin redactorul-șef Cornel Popescu, despre „Ultima apariție din 1984“, care era Julien Green și strămătușa mea: „aproape pe neobservate granița dintre eseu și narațiunea epică – o graniță subțire, poate, dar lesne perceptibilă – a dispărut, iar temele lui Manolescu au dobândit o maximă libertate de mișcare care le înalță ușor deasupra speciilor cunoscute, ele fiind un amestec, dozat cu mare finețe, de memorialistică, jurnal de călătorie, jurnal intim, proză de ficțiune și… eseu“.

De un interes aparte pentru zona subversivității sunt cele două anchete, din nr. 2 și 3, publicate pe ultima și penultima pagină. Astfel, la întrebarea nu tocmai inocentă „Ce lucrare veți încredința Editurii noastre pentru apariția în anul 2000?“ răspund, în nr. 2, peste 40 de nume actuale, multe mizând pe jocuri de cuvinte și punuri: Gabriel Dimisianu („Să fie soarta bună cu noi, și să putem fi toți de față, și eu în stare să vă dau un manuscris, și editura în stare să-l publice…“), Alexandru Paleologu („Despre iluzia anului 2000. Eseu. 2000 de pagini“), Mircea Cărtărescu („Presupun că în anul 2000 voi preda Editurii Cartea Românească al șaptealea sau al optulea volum de versuri al meu. Mi se pare amuzant să-i stabilesc de acum titlul. Deci, orice va cuprinde, se va numi tramvaie și lăcrămioare. (Promit să mă țin de cuvânt)“), Sorin Mărculescu („Opere complete, scrise și nescrise, traduse și netraduse – pe cât se poate – fără hârtie. Și să fie toți ai mei sănătoși“).

Ancheta de peste 1 an întreabă „Cum vă imaginați marea carte a vieții dumneavoastră?“; „în ordinea sosirii răspunsurilor la redacție“, răspund Mircea Martin („Mi-o imaginez cum mi-o imaginez, dar cred că voi sfârși prin a n-o scrie, din plăcere de a visa toată viața la ea“), Mircea Nedelciu („marea mea carte va fi atât de diferită de toate celelalte cărți încât sunt nevoit să admit în gândul meu că ea nici nu va fi tocmai o carte, ci cu totul altceva. Ce altceva rămâne să descopăr atunci!“), Norman Manea („O variantă la autoportret…“), Dinu Flămând („Marea carte? Magna Charta? Aș vrea să fiu fericitul iluzionist care a fost Macedonski“), Z. Ornea („Dificilă, năucitoare întrebare. După ce ai trecut de jumătate de veac și te afli pe cealaltă parte a versantului, adesea rapid coborâtoare, iar perspectivele îți apar nesigure cu totul, te mângâi cu ideea că lucrarea de căpătâi e printre cele publicate.“) ș.a.

(Fragmente din volumul monografic
în curs de apariție la Editura Cartea Românească)

________________

1. Ion Simionescu, Cartea Românească, Editura Cartea Românească, colecția „Cunoștințe Folositoare“, seria „Știință Aplicată“, București, 1938, p. 5.

2. Date după Vasile Romanescu, șef de atelier „Cartea Românească“, Energii românești în industrie. Ștefan și Ion Șt. Rasidescu, Editura Cartea Românească, Colecția „Cunoștințe Folositoare“, Seria C, nr. 126, „Din Lumea Largă“, București, 1942.

3. Id., p. 15.

4. Ruxandra Nemțeanu , Ansamblul „Cartea Românească“ str. Iancu de Hunedoara nr. 68. Studiu privind valoarea istorico-arhitectural urbanistică a fostelor ateliere tipografice „Cartea Românească“, șpost 2002ț.

5. După „Actul constitutiv al societății Cartea Românească“, publicat în Monitorul Oficial, 21 august 1919, p. 5537.

6. Anuarul general al Editurilor Românești, 1937, 144.; Niculae Th. Ionnițiu, Istoria editurii românești, Editura Cartea Românească, București, 1942, 159-164.

7. După Buletinul Cărții Românești, nr. 2/ 1942, p. 1.

8. Procesul e fixat pentru 2 martie 1919: „Sunt trimiși în judecata Curței Marțiale, pentru atentat la siguranța statului, 53 socialiști“, „Tulburările de la 13 decembrie“, în Dimineața, 19 februarie 1919, p. 3.

9. În Monitorul Oficial, 21 august 1919, p. 5542 și nr. din 10 august 1921, p. 4041.

10. În oficiosul liberal Viitorul, 22 ian. 1933, reprodus în Buletinul Cărții Românești, an V, martie 1933, p. 12-13.

11. HCM nr. 2215 din 8 decembrie 1969, art. 4, al. 2.

12. Gabriela Adameșteanu, Anii romantici, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 73 ș.u.

13. Conform unei Cereri de înregistrare în registrul de stat, datată 25 martie 1970 și adresată Primăriei, Editura purta inițial numele de Editura Uniunii Scriitorilor. Prin adresa nr. 2003 din 30 martie 1970 a Direcției de Arhitectură a Primăriei București se exprimă acordul ca numele viitoarei edituri, propus de Uniunea Scriitorilor printr-o adresă anterioară, să fie de Editura Cartea Românească. Date din arhiva Editurii Cartea Românească.

14. Atmosfera din Ana Ipătescu 15 șactual Lascăr Catargiuț din anii 1960 este descrisă de Gabriel Dimisianu, membru în redacția Gazetei literare: „în orele de program redacțional, adică după-amiaza, era trepidantă și confiscantă. Larma de pe coridoare și din birouri, vociferările, trântitul ușilor, urcatul și coborâtul scărilor care legau cele trei redacții nu încetau până seara târziu, când protagoniștii acestui tumult, redactori și colaboratori ai revistelor, părăseau în grupuri câmpul de luptă (…) Parterul, etajul și mansarda clădirii din Ana Ipătescu 15 erau așadar ocupate de cele trei redacții. Mai rămânea demisolul cu încăperi amenajate ca locuințe pentru portar, fochist, mecanicul de întreținere, cu familiile lor, dar și pentru doi scriitori tineri, redactori ai Gazetei“ (în vol. Oameni și cărți, 2008, p. 178-191). Și despre Editură, își amintește șoferul scriitorului: „În blocul de pe Ana Ipătescu, nu toată lumea știa de noua editură. Am rătăcit pe scări și am bătut aproape la fiecare ușă întrebând de tovarășul director Marin Preda“ (Savu I. Dumitrescu, Zece ani alături de Marin Preda, Editura Cartea Românească, București, 1985, 7).

15. Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1393 din 7 octombrie 1970, copie în Arhiva Editurii Cartea Românească.

16. Xenia Negrea, Florin Mugur și poetica exasperării, Editura Eikon, București, 2018, 99.

17. Reprodus de A.T., „La inaugurarea librăriei Cartea Românească“, în România literară, 13 ianuarie 1972, p. 14.

18. Mariana Sipoș, „Manuscrisul jurnalului lui Marin Preda există!“, în Observator cultural, 1 oc­tom­brie 2002, https://www.observatorcul­tural.ro/ articol/manuscrisul-jurnalului-lui-marin-preda-exista/

19. Descrierea redacției, după Cartea Românească. Exemplar de semnal, nr. 3, 1985, p. 44.

20. Exemplarele Exemplarelor de semnal descrise aici provin din arhiva Ion Bogdan Lefter.

21. Mircea Nedelciu, „Un profil printre conturi“, în Cartea Românească. Exemplar de semnal, nr. 3, 1985, p. 30-31.