Versuri de Laurențiu Ciprian Tudor

Forever Bach

forever Bach
ți-am spus
și tu m-ai privit mai cu atenție
mi-aș dori să scriu ca muzica lui
am adăugat
să mă mut acolo
o vară măcar
și ochii tăi m-au văzut
s-au făcut prispa grației tale
aș fi fost un violoncel am zâmbit
pentru că este ca o sete un pod
care unește cerul cu pământul verde
cu grădina barocă
o suferință care se roagă
o nostalgie aspră, de-absolut
un râs încercat
mie îmi place vioara ai spus
vioara e subțire, vioara zboară
s-ar putea să fii tu am zis
și ochii tăi s-au făcut ferestre
înăuntru pe mobile luminile și umbra așezau muzica
o vioară zbura și un violoncel îi urma firul
un fel de zmeu
un tablou de Chagall
prima dragoste.

La Sfânta Sofia

io ți-am zis că arhitectul acela
de la Cornul de Aur
a inventat cupola
după un sân
sigur plin și amețitor
ca al tău
tu ai râs
că atunci femeia
ar fi un fel de biserică
care preschimbă sângele în vin
în beție
ca mai apoi să îl schimbe
în lapte și în liniște
în gângurit
și în rugăciune
ca să țină El,
Domnul duminicii,
acestă minune
uite norul acela îmi spuneai
parcă e mâna lui Dumnezeu
mângâind sânul
Sfintei Sofia.

Loc de oftat 1

încep
să semăn
cu bătrânii aceia
care stau
pe bancă
și privesc în gol

în golul care o să-i înghită

Loc de oftat 2

în copilărie
în satul bunicii Nastea
mergeam la bancă
mă așezam lângă câte-un bătrân și
păstram tăcerea
era ca la pescuit
pe buza prăpastiei
pe marginea hăului eu plecam fără să prind vreodată ceva
bătrânul, însă, întotdeuna pleca mai greu
de parcă
peștii lui
erau
din ce în ce
mai mari

Cafeaua Jamaica

să plonjez în ceașca ta
cu cafea Jamaica
și tu să sorbi absentă
ieșită din baie, aburindă
cu halatul transparent și subțire
ca o membrană

să mă topesc în ceașca ta
cu cafea Jamaica
tu să privești departe
acolo unde visele
sunt insule cu fericire
(un fel de pilule)

în ceașca ta
cu cafea Jamaica
e de fapt o noapte neagră
cu un praf de zahăr strălucitor suflat deasupra
nopțile acelea, calde, mângâietoare
în care-n grădini se iubesc orbește
toți îndrăgostiții

tu să sorbi absentă și
trupul tău să se cabreze ușor
ca o întrebare

Poem cu Marea Lavră

mi-am făcut un selfie
la Marea Lavră
un loc la granița de soare
a inefabilului
dacă mai făceam un pas nu se mai putea
unde ziua e o metanie cu ore
nu se mai poate
nu te vezi

Mi-am făcut un selfie
la Marea Lavră
aici unde se vindecă timpul
și nu mai trece.

Sfântul Atanasie râde îmi arată
planurile laboratorului de îngeri
și moartea morții
chiar și ea trebuie plânsă
chiar și suferința trebuie iubită
pare să spună

Cărți de poezie

Nu mai scoateți cărți groase de poezie.
Sperie.
Ele trebuie să fie subțiri
ca o lamă
de sabie samurai
să taie scurt
dintr-o lovitură
sufletul

ele trebuie să țină
maxim o oră
ca o partidă de dragoste
pe viață și pe moarte.