Teoria prestigiului lingvistic

Citind cartea lui Jean Louis Dessalles, înțelegi mai bine interzicerea de către Academia Franceză a oricărei prezentări privitoare la originea limbajului.

După aproape șase sute de pagini în care cititorul este plimbat prin tot felul de teorii privitoare la limbaj – câteva interesante, cele mai multe oțioase și specioase – autorul ne prezintă, în sfârșit!, propria lui viziune despre originea limbajului. Pe scurt: limbajul își află originea într-o organizare socială complexă, fiind determinat de necesitatea (politică!) de a stabili coaliții profitabile. Dacă în grupurile de primate coalițiile se stabilesc în jurul membrului celui mai puternic prin gingașe despăduchieri, în societatea umană acest gen de comunicare devine ineficient din cauza mărimii ei. În mod fortuit (un sinonim „științific“ pentru „miraculos“), apare limbajul uman ca rezolvare ingenioasă a acestei situații problematice. După Dessalles scopul limbajului este așadar în afara lui însuși – stabilirea unei organizări politice. Este invocată fără ezitare autoritatea lui Aristotel: omul este zoon politikon.

Dacă spui „organizare politică“, spui „lider“ și dacă spui „lider“, spui „prestigiu social“. Această simplă asociere de cuvinte capătă în lucrarea lui Dessalles forța unei argumentații imbatabile. Liderul își dobândește „prestigiul social“ – nu prin etalarea forței fizice ca la primate – ci prin etalarea lingvistică a informațiilor noi. Că miza prestigiului social este pusă în jocul actelor de limbă – se poate observa, consideră autorul, prin aceea că fiecare comesean ridică glasul căutând să atragă atenția asupra lui, dar și prin ponderea mult mai mare pe care o au informațiile privitoare la lideri (familii regale, șefi de state etc.). Recapitulez: limbajul este un instrument, un mijloc de dobândire-recunoaștere a prestigiului social necesar într-o ordine mult mai complexă decât cea a primatelor.

Pe lângă dimensiunea informativă, limbajul are însă și o dimensiune argumentativă. O explicație pe temeiuri „naturale“ a nevoii de a argumenta aserțiunile emise este destul de dificil de realizat dintr-o perspectivă evoluționistă. Ce „nevoie“ umană ar mai justifica apariția dimensiunii argumentative, câtă vreme – în urma reconstituirii protolimbajului din analiza limbilor primitivilor – rezultă că oamenii au putut conviețiui și convorbi exclusiv în modul „informativ“? Este nevoia de a „verifica“ informația primită! Desigur, o putem confrunta cu „realitatea de pe teren“, iar necorespondența ar fi un motiv suficient pentru respingerea afirmațiilor locutorului. Doar că o asemenea întreprindere este dificilă, cronofagă, dacă nu de-a dreptul imposibilă. Dimpotrivă, prin analiza secvențelor de discurs, ne putem da seama dacă acestea sunt coerente sau, dimpotrivă, dacă există contradicții interne ale discursului – acestea fiind suficiente pentru invalidarea afirmațiilor aberante. Este inutil să arăt că – nu doar în cazul coerenței, dar chiar și în cazul corespondenței – sunt implicate principiile gândirii. Altfel spus, Dessalles vrea să dovedească că gândirea (argumentația) este consecventă actelor de limbaj și limbajului în general, postulând în premise anterioritatea gândirii față de limbaj. Căci testarea coerenței enunțurilor presupune deja existența principiului noncontradicției; dar chiar și testarea prin „corespondență“ – oricât de „naturală“ i s-ar părea lui Dessalles este întemeiată de principiul identității.

Dessalles recunoaște că teoria lui nu poate explica plăcerea oamenilor de a emite și de a auzi povești – a căror irealitate este asumată atât de cel care povestește cât și de cel / cei care ascultă. După cum nu poate explica nici mecanismul de funcționare a umorului. O incapacitate destul de serioasă dacă ne gândim la faptul că oamenii își petrec foarte mult timp citind, ascultând sau vizionând construcții fictive și, de asemenea, amuzându-se copios pe seama schimbului de poante, glume și bancuri.

Ambiția lui Dessalles este însă de a naturaliza limbajul, de a-l include într-o linie evolutivă, de a-l explica folosind instrumentele evoluționismului. Citindu-i cartea îți vine în minte o idee ciudată: nu cumva și ideile ascultă de un „specific național“? Căci „pe limba engleză“ evoluționismul sună perfect „natural“, în vreme ce – sub pana unui francez – arată extrem de chinuit, artificial și… mai ales înfiorător de banal.

Banalitatea – o altă temă majoră a cărții este și ea ratată de autor. O afirmație corectă este aceea că prin actele de limbaj oamenii urmăresc să aducă la lumină ceva nou, neobișnuit, insolit. O oarecare aprofundare a acestei idei i-ar fi permis lui Dessalles să explice și plăcerea pe care ne-o produc ficțiunile și poantele (al căror „adevăr“ sau conținut informativ este nul sau aproape nul). Surpriza produsă de o asociere neobișnuită de cuvinte, de idei – la limită, chiar de sunete – constituie, într-o bună măsură, o cauză finală a actelor de limbaj. Ca să folosesc și eu autoritatea anticilor: mirarea, uimirea sunt nu doar temelia cunoașterii, ci originea oricărui act de limbaj.

Valoarea noutății este mult prea evidentă pentru a nu fi recunoscută de Dessalles, însă această valoare este departe de a fi considerară una intrinsecă actelor de limbaj, fiind pusă în relație cu ceva exterior – conținutul informativ al afirmațiilor (dublat de întemeierea argumentativă), la rândul lui subordonat dorinței de prestigiu social al locutorului. De aceea, reacțiile în fața relatării întâmplării saliente sunt – crede Dessalles – banalizarea acesteia de către interlocutor, altfel spus relativizarea ei („și eu am văzut“, „știam deja“) și demontarea acesteia – din punct de vedere logic („așa ceva este imposibil“). Or, pentru un cercetător al „naturii“ limbajului – este inacceptabil să nu suspecteze că aceste reacții sunt secundare, reflexe dobândite, automatizate la omul adult – dar negăsit la copilul mic, considerat a fi dintotdeauna terenul cel mai propriu al investigațiilor lingvistice. Iar la copii – prima reacție în fața unei relatări a unei întâmplări ieșite din comun – este surpriza, uimirea: uimirea dublă de a vedea pe de o parte „cu ochii minții“ ceea ce nu este direct vizibil și, pe de altă parte, de „a vedea“ ceea ce nu este pre-vizibil. La un moment dat copilul va încerca să imite, „să povestească“ și el – imaginându-și tot felul de lucruri – dar nu pentru a „banaliza“ relatarea povestirii primite, ci pentru că-și asumă rolul de „narator“. Cum primele povești sunt primite de la cei maturi, de la adulți și, mai ales, de la părinți – este complet îndoielnic că un copil nutrește un soi de scepticism metodic, încercând să analizeze dacă segmentele narațiunii se potrivesc într-un puzzle coerent, dacă se susțin logic, dacă nu cumva se contrazic între ele. Or, știm foarte bine câte contradicții flagrante există în poveștile pentru copii – cărora aceștia nu le acordă nicio importanță, chiar dacă le sesizează. Ca să nu vorbim despre poveștile pentru oameni mari…

Teoria prestigiului social, teoria politică a limbajului lasă descoperite și neexplicate foarte multe aspecte ale limbajului, acoperind, cel mult, utilizarea limbajului în… politică. Cum să explici prin teoria lui Dessalles faptul că omul deține de pildă un limbaj interior – și că acest limbaj este permanent activ (chiar și în somn)? Ca o repetare a unui „rol“? Cum să explici faptul că în viața erotică umană – esența darwinistă a vieții, acuplarea, reproducerea nu ocupă nici măcar un singur procent din timp, celelalte nouăzeci și nouă fiind alocate „vorbelor“, „pălăvrăgelii“, „conversației“? Și cum să explici faptul că continui să vorbești cu partenerul de viață chiar atunci când nu mai există niciun rival căruia să-i astupi gura prin ridicarea glasului sau prin valoarea practică a enunțurilor făcute? Să fie vorbirea o relicvă simbolică a unui comportament ritualic de „hrănire reciprocă“, așa cum îl întâlnim la câteva păsări? Dar, mai ales, cum să explici existența culturii și mai ales a culturii umaniste prin această încercare de „naturalizare“ a limbajului? Dessalles nu ezită să fie banal: cultura este un efect conex al întrebuințării „prestigioase“ a limbajului.

Dessalles plătește tributul propriului act discursiv. Ideea că limbajul este un instrument, un mijloc – își urmează aproape singură, automat, drumul către asocierile posibile înscrise în ea. Este un mijloc pentru a dobândi o informație, hrană, cooperare, alianță, prestigiu social. Dessalles încearcă să îmbine toate aceste „scopuri“ într-o iluzorie teorie nouă asupra limbajului. Prin exemplul său, Dessalles dovedește, involuntar, că „limba îl vorbește pe om“.

Suntem într-atât ființe lingvistice încât ne salutăm cu o întrebare ce ne îmbie să spunem o poveste: „ce faci?“ – care e povestea ta, ce ai să-mi povestești? Omul este limbaj și tot ce face omul este un act de limbaj. Limbajul nu poate fi considerat un mijloc decât într-un alt sens: trăim în mijlocul lui permanent, zi de zi, clipă de clipă. Suntem mereu – chiar și când tăcem, chiar și în vise – în mijlocul unui act de limbaj. Însuși „prestigiul social“ este doar o expresie, un „fel de a spune“ – care are sens în interiorul unui sistem al limbii și nici unul dincolo de el.