Când lucrurile se umplu de venin, nu poți să le mai salvezi de ele însele decât ucigându-le. Dacă distanța de la tine până la tine e atât de mare, încât nu o mai poți străbate nicicum, încerci să forțezi limitele realității, să creezi o breșă. În realitatea cunoscută tu nu mai exiști. Înstrăinarea e o stranietate pentru că întruchipările dorințelor nu mor, ci devin intangibile. Nu-ți mai rămâne decât să ucizi. În definitiv, ucizi un străin. Străinul din tine.
Asta se întâmplă când ființa umană, din necesară, devine contingentă. Și contingența creează stranietate prin înstrăinare. Ființarea superfluă depinde de un paradox: acela că, în relația dintre mine și cel pe care îl percep drept străin, eu sunt himera, eu produc componenta stranie din această relație imposibilă, în timp ce străinul este forța reală care mă neliniștește și îmi deformează universul. Refuz ființarea-împreună cu străinul de sau din mine și acest refuz creează presiunea de care mă tem și mi-o doresc în același timp. El devine dușmanul care îmi intră în sânge și mă otrăvește zilnic, în tăcere, stând în umbra celulelor mele, luând parte la viața mea, așteptându-mi impacient moartea. Ca să scap de el, pe cine să ucid?
Singura problemă filosofică importantă este sinuciderea, iată apoftegma lui Camus, din Mitul lui Sisif. Există mai multe moduri de a o realiza și, uneori, mai multe trepte. Prima ar fi să observi cum umanul secretă inuman, tot după un adagiu faimos. Când personajul principal din Străinul descrie aparițiile umane decrepite de la azilul unde a murit mama lui, te întrebi cum să faci să aduni lacrimile și ridurile și urechile blegi pentru a reconstitui fața unui om. Apoi înțelegi că de fapt nu contează. Gesturile, chipurile, evenimentele mici sau mari sunt umbrite de observații care le coboară într-un plan inferior chiar în momentul în care ele încearcă să-și facă loc în realitate: „asta îmi era totuna“, „toate viețile sunt la fel“, „a rămâne sau a pleca era același lucru“, „asta nu înseamnă nimic“. Așa se naște bănuiala că o altă față a sinuciderii este indiferența. Să nu te atingă moartea mamei se va dovedi o vină. Însăși descoperirea culpabilității mărturisește existența unei posibile instanțe superioare. Vom vedea la final. Deocamdată, acestea sunt gândurile de om liber ale lui Meursault, dar în scurt timp, prin breșa creată, aceste gânduri se vor scurge schimbându-se cu altele, de prizonier.
Iată două nivele ale existenței și, în deplină lipsă a ipocriziei, apare, simptomatică, dedublarea. Lumea începe să-și arate reversul. Există o dușmănie anteconținută în orice, chiar și într-un univers perfect indiferent. „M-am gândit atunci că puteam să trag sau să nu trag“, spune Meursault în confruntarea cu arabii urmăritori, pe plajă. „Ne priveam unii pe alții fără să plecăm ochii și totul se oprea aici, între mare, nisip și soare, dubla tăcere, a fluierului și a apei“ (s.m.). Acesta este momentul care anunță sfârșitul lumii lui Meursault, incredibil și brusc ca o ghilotină. Rămâne de văzut cum s-a strecurat dublura unei lumi ce părea perfectă în singurătatea și nonsensul ei.
Protagonistul se contaminează de artificial, prin impasibilitatea lui neverosimilă, de parcă și-ar asuma treptat strategii literare. Dar asta înseamnă că relația dintre adevăr și himeră este dificilă, poate chiar ilegală, adică incestuoasă. E nevoie de o anume știință în această bruschețe care schimbă lumea pentru a contracara forța iluziei care își cere dreptul la viață, vrând să preia prerogativele adevărului.
Granița dintre apariție și imagine e greu de sesizat, mai ales în soarele necruțător al Algeriei. Se pot face confuzii; și chiar se fac. E ușor să ucizi o imagine, de ce să nu împlinești această ușurătate, ce te-ar putea opri? Este ca o poveste apărută în fereastră, ca simbol al porții dintre două lumi (sau ca o dualitate incestuoasă, de neiertat) – și care se dovedește a fi prologul alteia. Dar tot ce contează este că iluzia are chip și face pași palpabili spre realitate. E ceva ce trebuie luat în serios.
Să ucidem, deci. Dar cum poți să ucizi o himeră? Ce este ea, în principiu? Dacă avem la un capăt al existenței narcisismul plin de angoasă, găsim la celălalt indiferența fără chip. La mijloc e himera, pendulând între cele două extreme. De aici, dualitatea. Meaursault, în toată lipsa lui de sine, este imaginea unei lumi ce se situează deasupra oricărei alegeri. A fi aici sau acolo, a te căsători cu o femeie sau alta, a veni sau a pleca, nu importă. Și nici măcar calpă nu este lumea lui. Nu are coordonate fixe din cauză că himerele focalizează lumina, oricât de orbitoare ar fi, într-un mod înșelător. Singura modalitate de subzistență ar fi mimetismul, or personajul refuză orice profil căutat, emfatic, plutind într-un gol care se va surpa brusc în urma unui gest ce, ca toate celelalte, ar fi trebuit să nu însemne nimic. Cum de are atâta greutate? Cum de răstoarnă totul și ucide totul, până și un ansamblu de circumstanțe atât de apropiat de inexistență? Cum de îi conferă importanță, ca într-un spectacol ratat, ucigându-l?
Încăpățânata realitate a himerei este mereu la limită, se bazează când pe narcisismul ei funciar, funcționând ca un ecou sacadat ce umple propriul gol interior, când pe lipsa unei imagini certe, ceea ce o face versatilă, perenă. Duplicitatea îi știrbește din promiscuitate, ajutând-o să se cațăre pe meandrele sufletului care abia respiră, obnubilându-l. Astfel, umanul secretă inuman.
Gesturile lui Meaursault, deși detașate și, mai ales, de o banalitate crasă, ne par atât de stranii! Simțim că se pregătește ceva. Brusc, fără să-și dea seama ce face și cât de grav este ceea ce face, el inversează rolurile: himera pe care o ucide este arabul de pe plajă, în timp ce străinul pe care îl lasă în viață este el însuși, Meursault. Ucigând, învață să-și asculte inima. Glonțul plecat din revolver este ca un strigăt al inimii pornit spre celălalt. Acesta nu aude, deci trebuie să moară.
Și iarăși dedublarea: „ Am avut impresia ciudată că sunt privit de mine însumi“, spune Meursault la proces. O lume cu ecou încetează să mai fie absurdă, în schimb devine tragică. Dedublarea nu este prefăcătorie, ci necesitate ontologică. A căptuși lucrurile cu un ceva necunoscut, chiar dacă primejdios, ar putea să le salveze. Meursault e de părere că „nu trebuie niciodată să te prefaci“ și nu face asta. Dar realitatea își creează o breșă pentru a se feri de o insignifianță zdrobitoare, provocând dublul ei.
și totuși, nu ne plângem. Viața nu ar fi viață fără o doză de nonsens, spune Jankélévitch. Sursa obscură a luminii, de negânditul care este condiția oricărui gând sunt paradoxuri pe care se sprijină lumea. Poetica timpului este dată tocmai de preștiința morții, care ne aruncă în neant și în splendoare, simultan. Să fii viu înseamnă mai ales să te așezi în calea luminii și să accepți consecințele. Doza homeopatică de moarte din orice gest uman, din orice clipă care devine amenințătoare, permanentă, această doză ține în egală măsură de viață – pe care o colorează, dându-i o frumusețe tragică – și de moarte – pe care o incită, îi dă un plus de candoare și de veridicitate – dar ține, mai ales, de o teleologie a frumuseții. Orice prezumție a transfigurării presupune eludarea unei limite, iertarea unui păcat, detașarea de moartea anteconținută. Cum pot să mă detașez de moartea din mine? Cum pot să-mi fascinez moartea? S-o schimb la față? Tocmai asumând-o definitiv, integral și fără rezerve. Paradoxal, această asumare fără rest echivalează cu o uitare, cu întunecarea morții.
Dar Meaursault nu își asumă nimic, nu înțelege consecințele faptei lui decât într-un prea târziu. Vinovat că nu are suflet! Vinovat că nu a plâns la moartea mamei lui! Vinovat!
Și peste toate, vederea lucrurilor! În celulă, vine preotul încercând să provoace căința penitentului. El s-a recunoscut deja în culpă de nepăsare; ce i s-ar fi putut cere mai mult? „Te înșeli, fiule, mi-a spus, ți s-ar putea cere mai mult. Ți se va cere, poate.“ „Și ce anume?“ „Ți se va cere să vezi.“ „Să văd ce?“
Indiferența este o mască a pierderii de sine, dar se dovedește finalmente a fi, în egală măsură, expresia deformată a nostalgiei sinelui. Altfel nu ar fi posibilă drama, sfâșierea finală, bocetul condamnatului.
Meursault este un Raskolnicov ratat pentru că tot ceea ce face el este să se lase orbit de soare.