Televiziunea și țara. Istoria postdecembristă în oglinda catodică

Circulă pe Internet programul TVR pentru ziua de vineri, 22 decembrie 1989. De la prânz până la Telejurnal titlurile emisiunilor, deși anoste, sună azi strident: Deplină unitate în patria română.Versuri patriotice și revoluționare, apoi Un singur gând, o singură voință.Cântece muncitorești, urmat de documentarele Construim mult și frumos și Mândria de a fi cetățean al României. Programul din prime-time este dedicat „Congresului XIV al marilor victorii socialiste“, iar divertismentul este lăsat mai pe seară: Copiii cântă patria și partidul și Cu patria în inimi.Cântece patriotice și revoluționare. Între ele, segmentul educativ:Tinerețe-educație-spirit revo­luționar.Pregătirea politico-ideologică, componentă esențială a educării revoluționare a tinerei generații. La ora 22 stingerea programului tv, a apei, a curentului electric.

Tranziția a pornit de la o televiziune destinată propagandei comuniste, pe care răbufnirea istoriei avea să o arunce într-o aventură impredictibilă: de la Cântarea României la transmisia în direct a Revoluției și a căderii dictatorului Ceaușescu. Până la transformarea televiziunii de stat în televiziune publică și până la dezvoltarea unei piețe audiovizuale care să includă canale comerciale, a fost nevoie de o serie de mutații socio-economice și culturale. Primii ani postdecembriști au fost dominați de proliferarea ziarelor pentru care publicul era dispus să stea la coadă. Televiziunea Română, care își agățase pe piept emblema „Liberă“, ca de altfel mai toate fostele organe ale PCR devenite instantaneu baricade ale democrației, a mers pe linia oportunistă a pactului cu puterea politică, profitând de poziția sa de monopol. Abia în 1994 s-a votat Legea 41 care definea televiziunea și radioul de stat ca medii publice. Consiliile de administrație și președinții TVR numiți politic – 14 la număr până azi – au subordonat, de regulă, instituția voinței politice din anii ‘90 până în prezent, când finanțarea vine direct de la guvern după ce taxa radio-tv a fost eliminată.

O dată cu apariția în 1991 a unei minuscule televiziuni numite SOTI apare timid alternativa comercială și concurența. În 1993 se instalează pe piață Antena 1, primul canal al trustului unui colaborator al Securității, Dan Voiculescu, la distanță de un an Tele 7 ABC care supraviețuiește zece ani și, în decembrie 1995, Pro TV aducând un model american care s-a impus. Publicul a fost vrăjit nu numai de imaginea „glossy“, de standardul profesional vizibil, realizat prin investiția companiei CME în echipament și training, ci mai ales de afluxul generos al divertismentului care venea cu îndemnul „Te uiți și câștigi“, pe placul unui public hărțuit de dificultățile tranziției. Amerom, redenumit Prima TV și intrat o vreme în proprietatea grupului scandinav SBS Broadcasting, dezvoltă din 1997 un proiect generalist preponderent de divertisment, iar Kanal D a cucerit audiența din 2007 cu telenovele turcești aduse de grupul Erdogan. În ani, tabloidizarea emisiunilor tv a fost de neoprit, ilustrat de apariția nefastă a OTV, închis în 2013.

Televiziunile de știri și „mogulii“

Spre deosebire de țările Europei Centrale și de Est ca Ungaria, Cehia, Polonia sau Slovacia, unde televiziunile private au fost capitalizate de acționari occidentali, în România investițiile străine în mass-media au fost temporare. În anii 2000 companiile vestice s-au retras lăsând televiziunile pe mâna „mogulilor“autohtoni. Fenomenul „dezoccidentalizării“ a avut loc și în țări vecine, dar nu atât de masiv ca la noi, indicând un eșec al modelelor vestice în estul Europei din cauza diferenței culturale, de generație, de standarde și loialități etice. Mogulii români, sau „baronii presei“, cum li s-a mai spus, au avut ocazia și banii pentru a pune stăpânire pe spațiul audiovizual, transformându-l treptat din afacere într-un instrument util în confruntarea politică. Studiile de consum media arată că publicul românesc își ia informațiile de la televiziune în proporție de 78% (în scădere în 2017 față de 2016, când procentul era de 81%). Românii stau în fața televizorului în medie 5 ore pe zi arată studiul Mercury Research România și preferă canalele de știri, talk-show-ul politic, iar din televiziunea generalistă, divertismentul, ceea ce explică audiențele mari ale Pro TV.

În anul 2001 ia naștere prima televiziune de știri, Realitatea TV a lui Sorin Ovidiu Vântu, „tatăl“ fraudulosului FNI, în același an B1 TV al fraților Păunescu, doi ani mai târziu N 24 al fraților Micula, iar în 2005 Antena 3, care a devenit unul din cele mai toxice canale, alături de RTV, rupt de Sebastian Ghiță din Realitatea TV. Mult mai târziu, în 2010, începe emisia DIGI 24 a lui Teszari, care aduce un suflu de presă profesionistă. Și TVR a experimentat un canal de știri între 2008 și 2012, când l-a închis să nu supere puterea. Bătălia cu mijloace oculte dintre Ghiță și Vântu pentru controlul canalelor de știri indică importanța politică a acestor televiziuni.

De unde vin banii și de ce

După apariția Legii Audiovizualului 504/2002 pentru reglementarea pieței, licențele tv au fost acordate cu sutele. O piață media sănătoasă trăiește din publicitate, făcând din audiență un indicator al concurenței. Piața de publicitate din România este mică în raport cu numărul uriaș de companii media și a scăzut constant. Dacă în 2008 firmele investeau aproape 550 milioane de Euro în advertizing, în 2009, an de criză, cifra a scăzut la 345 de milioane, în 2013 la 305 milioane, urcând cu 50-60 de milioane în 2016-2017, conform unui studiu IRES. Din aceste sume televiziunea ia 80-85% împărțit între canalele mari, cu acoperire națională, lăsând mărunțis pentru posturile mici, pentru radio, print și online. Supraviețuirea numărului exagerat de televiziuni arată că proprietarii lor nu le consideră un business în sine, ci preferă să investească minimal în ele pentru a le folosi ca instrumente de influență, pentru a le servi interesele în alte afaceri și pentru a le întări relațiile politice. Consecința este clientelismul, precum și un compromis etic grav pentru jurnaliști, siliți să facă concesii pentru a-și ține jobul. Mai mult, afectează independența breselei, contribuind la pierderea credibilității și vulnerabilizarea ei. Derapajele n-au fost sancționate la timp, iar deriva etică s-a accentuat. Deși audiovizualul s-a adaptat la standardele europene după intrarea României în UE, CNA și-a încălcat misiunea preferând să servească protectoratul politic.

Schimbarea paradigmei presei în epoca New Media a găsit comunitatea media din România nepregătită. S-a văzut în anii crizei financiare din 2008-2010 când industria, confruntată și cu apariția noilor tehnologii, a făcut implozie, incapabilă să dezvolte imediat un model nou de business. În ultimii ani s-a produs o sincronizare prin dezvoltarea platformelor online, prin folosirea rețelelor sociale în difuzare și comunicare cu publicul, iar țara a profitat de Internetul pe bandă largă, cu 11,7 milioane de utilizatori în 2018, conform INS. Tehnologia n-a salvat însă deontologia, care a suferit alte pierderi o dată cu fenomenul știrilor false și al post-adevărului.