În ciuda inerentelor limitări tehnice și organizatorice, posturile de radio străine – BBC, Deutsche Welle și Radio Europa Liberă – au populat în mod benefic spațiul tranziției românești de la un peisaj audio-vizual dominat de instituțiile de stat la pluralismul mediatic de astăzi. Principalul lor atu era același din perioada comunistă: o independență editorială totală, cum nu întâlnim nici astăzi în mass-media din România.
Difuzate inițial pe unde scurte, după 1989 posturile de radio amintite și-au căutat rapid parteneri pentru a difuza și în FM, adică pentru a supraviețui. Cel mai rapid și mai ingenios din acest punct de vedere a fost seviciul român al BBC WS, care a încheiat parteneriate cu noile radiouri FM din București, ca Radio FUN și Radio Contact, dar și din țară. Astfel, BBC, REL și DW, au devenit furnizori de conținut pentru posturile partenere din România, lipsite de experiență în acest domeniu în primii ani ai noului regim. Ele au devenit puncte de repere al jurnalismului audio românesc, fiecare în felul său. Să nu uităm că, dacă BBC România era o secție a unei instituții media de prestigiu și cu tradiție, funcționând strict în conformitate cu standardele și valorile ei jurnalistice și beneficiind de expertiza profesională a instituției prin cursuri de formare și schimburi permanente cu celelalte redacții din World Service și din BBC UK, REL nu fusese creat ca instituție de presă autonomă, ci ca un instrument de informare adresat cetățenilor care trăiau în spatele Cortinei de Fier, finanțat inițial de CIA și apoi de Congresul SUA, cu o evidentă agendă politică – binevenită în acel moment. Acest statut nu i-a afectat nici corectitudinea, nici calitatea prestației, dar plasează totuși REL în altă categorie și poate explica de ce, după 1989, BBC România a fost mai dinamic și mai flexibil și a beneficiat de toată producția corespondenților și experților BBC în realizarea programelor sale.
În ansamblu, toate cele trei posturi străine au promovat însă cauza democrației, a statului de drept și a economiei de piață, oferind o platformă de exprimare, mai ales la începutul anilor 1990, unor persoane și personalități pe care mass-media oficiale nu numai că le boicotau, dar le și calomniau. Mă refer în primul rând la personalități precum Corneliu Coposu sau Radu Câmpeanu, Doina Cornea, Ana Blandiana sau Monica Lovinescu, care, până în 1996, puteau fi auzite aproape exclusiv la posturile străine. Nu cred că exagerez dacă afirm că, în domeniul audiovizual, posturile străine au fost principalii catalizatori ai evoluției democrației în prima jumătate a anilor 1990, contribuind indubitabil la crearea climatului care a permis prima schimbare democratică a puterii în 1996. Audiovizualul românesc independent pur și simplu nu avea experiența necesară și nu beneficia de excepționala libertate editorială a posturilor străine, iar radioul și televiziunea de stat erau puternic controlate politic. Nu întâmplător, aceste posturi au fost obsesiv hărțuite de puterea derivată din FSN/FDSN, indiferent de denumirea pe care a asumat-o în metamorfozele sale succesive.
Inevitabil însă, pe măsură ce spațiul audio-vizual românesc se diversifica și se dezvolta, cele trei posturi străine au avut de înfruntat o concurență tot mai acerbă, mai ales după înființarea primului post FM în format A/C – știri și muzică – cu acoperire națională (Europa FM). În același timp, mai greu de detectat inițial dar extrem de pregnant ulterior, fenomenul de mogulizare a mass-media nu a mai lăsat spațiu de dezvoltare unor posturi de radio care nu se subordonau intereselor marilor patroni media din România, la rândul lor exponenți ai unor structuri politice dar și oculte, legate de reprezentanții fostului regim, care au înțeles necesitatea de a monopoliza spațiul mediatic în interes propriu. Adăugăm la acest fenomen presiunile politice și vom înțelege de ce unii dintre proprietarii posturilor de radio care retransmiteau BBC, de pildă, au renunțat la colaborare, reducând drastic prezența știrilor în programele lor sau recurgând la producții proprii.
Cu toate acestea, posturile străine au rezistat și au continuat să ofere o alternativă benefică într-un cadru politic marcat de fluctuații serioase în domeniul libertății de expresie. Era însă tot mai greu pentru ele să țină pasul cu evenimentele și cu evoluția mass-media. Redacțiile principale erau înafara României, deși existau și birouri la București, transmisia trebuia să treacă prin emițătoarele de la sediul central, iar intervalele de emisie erau limitate. Dezvoltarea online necesita și ea resurse financiare suplimentare, care nu erau disponibile. Țările finanțatoare nu mai considerau necesară finanțarea unor servicii media pentru țări care deveniseră membre ale UE și NATO. Astfel, după căderea Zidului Berlinului, serviciul german al BBC nu a rezistat decât câțiva ani pentru că RDG dispăruse. Nu este deci de mirare că posturile de radio străine și-au încetat și ele emisia după intrarea României în UE.
Astăzi, BBC România a dispărut complet, REL a revenit online dar încă nu s-a afirmat, iar DW menține o prezență editorială tot online. Spre cinstea ei, DW caută tot timpul forme de colaborare cu televiziunile și site-urile românești.
Ce a rămas în urma noastră, mă întreb ca fost jurnalist BBC? Pe internet, doar o arhivă. În memoria ascultătorilor de vârstă medie, amintirea unor emisiuni bune. În unele redacții, unde funcționează foști jurnaliști BBC, se mai respectă bunele practici editoriale, și acesta nu este puțin lucru. În majoritatea redacțiilor însă ele nu sunt respectate. Privind retrospectiv, din perspectiva actualului peisaj mediatic, pot afirma cu seninătate că independența editorială și standardele profesionale demonstrate de posturile străine nu se manifestă la un nivel comparabil în actualele instituții din audiovizual. Poate și pentru că România în ansamblu a rămas departe de Anglia, Germania sau America.
Putem spune așadar că, din punct de vedere mediatic, tranziția spre crearea unor mass-media cu adevărat independente și profesionale a fost refuzată de toate forțele politice. Nu era imposibil, în fond, ca posturile publice de radio și de televiziune să se fi reformat după modelul BBC, în loc să ajungă la cheremul puterii politice. Dar nici un partid politic nu a dorit să întreprindă o asemenea reformă și mă tem că nici acum PNL și USR-PLUS nu înțeleg importanța acestei chestiuni. Din cauza acestei miopii a politicienilor, dar și a societății civile, avem astăzi și derapajele politice care ne-au dus la periferia Europei. Nu facem altceva decât să demonstrăm ceea ce în Occident se știe demult, și anume că mass-media nu pot fi independente dacă elita politică este tributară mentalității totalitare; dar nici democrația nu se poate maturiza în absența unor mass-media independente, care să-i servească pe cetățeni, nu pe politicieni. Tranziția oferită de partenerii occidentali către standardele occidentale de libertate a presei, refuzată de clasa politică actuală, se cere așadar reluată cât mai urgent.
