Alexandru Lăzescu: Presa românească – romantism, postromantism, (in)decență și declin

Cristian Pătrășconiu: Putem identifica o „vârstă de aur“ a presei pentru ceea ce s-a întâmplat la noi în ultimele trei decenii?

Alexandru Lăzescu: Cred că avem câteva etape distincte. Presa de la noi a avut câteva episoade temporale foarte diferite, din perspectiva atitudinii și a impactului, a felului în care s-a raportat la putere sau la societate. Sunt câteva etape importante în aceste trei decenii.

C.P.: Și anume?

A.L.: Cred că prima etapă – pe care o văd până în 1996, când CDR a câștigat puterea – e una în care presa scrisă era foarte influentă. Dintre televiziuni, de abia din 1995, 1996, Pro TV-ul a avut, într-adevăr, un rol remarcabil. Pe de o parte, a fost o coexistență între o presă populată de foștii ziariști comuniști și unii noi, în special cei care au venit din redacțiile studențești de dinainte de 1989 (unde, totuși, atmosfera era mai relaxată). Pe de altă parte, dacă dăm la o parte presa care s-a aliniat la pozițiile FSN, FDSN, mă rog, ale puterii momentului, avem o presă cumva romantică – una care a însemnat mult și care a avut un rol important în ceea ce a fost prima schimbare de putere în postcomunismul de la noi. Era o presă entuziastă, una în care erau amestecate opiniile cu informațiile. Perioada aceasta – care merge și după 1996 – a fost dominată de câteva teme. Cea mai importantă, după mine, a fost cea legată de drumul pe care va merge România: către Est, către Vest, vom rămâne într-o zonă gri, ne vom integra în Occident? Sigur că nu numai presa a avut un rol esențial în ceea ce s-a întâmplat ulterior în această privință, dar cred că presa a fost acolo, a fost în acele teme, iar rolul ei nu poate fi nicidecum subestimat. Alte teme importante pentru acea perioadă (acea primă perioadă) au privit decomunizarea, colaborarea cu Securitatea, reglarea raporturilor cu trecutul comunist. Tot atunci, foarte important, a fost ceea ce am putea numi „bătălia pentru TVR“. Partea cea mai influentă a presei scrise se opune celor de la putere de atunci, în timp ce TVR-ul era controlat de oamenii puterii; de aici – „bătălia pentru TVR“.

C.P.: Asta a fost, în mare, perioada…

A.L.: …Romnatică. Una care s-a încheiat în 1996 din mai multe motive. Pe de o parte, au fost presiunile economice. Pe de altă parte, noua putere instalată în 1996 a forțat încheierea a ceea ce eu numesc „perioada romantică“. A fost o relație complicată, pentru că aceia care fuseseră sprijiniți în mod clar de presă, de presa scrisă mai ales, s-au așteptat ca această relație, acest sprijin să continue și după schimbarea de putere. De aici, mai multe conflicte. De asemenea, în a doua jumătate a primului deceniu post-comunist avem și o schimbare de accent, deci de putere – fiindcă apariția Pro TV-ului și, nu la mult timp, a Antenei 1 au început să erodeze masiv influența presei scrise, ca formator de opinie.

C.P.: Și mai apoi?

A.L.: Aș merge, ușor convențional, din 2000 mai departe – avem o perioadă în care presa a avut un rol important. Era, să ne aducem aminte, perioada Năstase, era perioada în care discutam de „partidul-stat“, despre baroni. Din 2002, 2003 au început, în presă, discuțiile despre corupție; aceasta a fost, de altfel, o temă majoră pentru acea perioadă în presa noastră. Să ne aducem aminte de Armaghedoane – și, de asemenea, împreună cu acestea, să ne amintim că atunci începe să își facă simțită tot mai apăsat prezența internetul. Armaghedoanele erau livrate pe email, pe net. Au fost mai multe ziare care au susținut aceste teme – Evenimentul zilei, în mod special, cu o echipă redacțională redutabilă la acea vreme. Tot atunci, un rol special și important l-au jucat emisiunile în limba română ale BBC-ului. Acestea – ziarele (nu toate) și BBC-ul – au avut un rol important în contrabalansarea raporturilor de forță, cu Televiziunea publică și cu radioul public în mod vădit de partea puterii social-democrate de la acea vreme. Corupția, așadar, a fost dominanta tematică – o dominantă pe care o găsim declinată și în câmpul politic. „La țepe în Piața Victoriei“ – din 2004 și 2005 – de acolo se trage, din această centralitate a temei corupției de pe agenda publică și mediatică a acelor momente. Și, ca un arc peste timp, regăsim chiar acum, la finele deceniului al treilea al post-comunismului, aceeași tematică în presa de la noi; „corupția“, așa cum este ea „citită“ de presa de acum, ne întoarce cumva la momentul 2004-2005. Corupția continuă să domine agenda mediatică și după 2005, iar în 2008 și mai ales în 2009, ea capătă o declinare specifică: este vorba despre bătălia cu mogulii. Pentru că, tot cam în acel timp, am avut cumva și o mogulizare – au fost unii oameni care au înțeles că o combinație de resurse politice, economice și mediatice le dă o influență în societate extrem de mare. Sunt figurile binecunoscute: Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu (pentru un timp). Oameni care au înțeles să se folosească de media ca de un instrument de putere – iar opțiunea lor a devenit de la un moment dat un fapt comun, urmarea fiind că presa a început să aibă tot mai multe probleme din perspectiva aceasta. În acea perioadă s-a născut și fenomenul – fără precedent în Europa – al „televizunilor de știri“, mai bine spus al inflației acestor posturi TV. Noi avem o situația paradoxală, pe care o piață mediatică normală nu o poate explica: cred că, la un moment dat, am avut șapte televiziuni de știri; și acum mai avem cinci. Sunt foarte, foarte multe. În SUA sunt doar trei, în majoritatea țărilor din Europa sunt doar două-trei televiziuni de știri, de regulă una fiind de stat. La noi, clar, într-un context în care piața de publicitate e net mai mică decât în alte părți, avem așa de multe televiziuni de știri. Există, desigur, explicație la această stare de fapte: ele sunt ținute în viață, distinct de legile pieței, pentru că sunt vehicule de influență.

C.P.: Și pentru ultimul deceniu, ce se întâmplă cu presa: devine mai mică, se retrage acum?

A.L.: Cred că mai ales în ultimii cinci ani avem o erodare a presei scrise; mai ales după 2009, dar accelerat în ultimii cinci ani. Invoc 2009 și 2010 pentru că atunci, brusc, totalul vânzărilor din publicitate în presă a scăzut la jumătate; a fost un șoc cumplit pentru România, au fot afectate toate zonele din presă, dar cea mai afectată a fost presa scrisă. În paralel, tot pentru ultimul deceniu, a crescut masiv ca influență presa online, fie ele platforme integratoare sau, mai recent, rețele sociale. În presa de televiziune a ultimilor cinci ani, cred că e de semnalat polarizarea extremă la care au ajuns – cele mai populare canale de televiziune sunt efectiv vehicule de poziționare, de luptă pe tema justiției. Una dintre consecințele negative ale acestei stări de fapte – cu o poziționare evident politică a mass-media – este că alte subiecte sunt efectiv sufocate; noi am devenit aproape prizonieri ai acestei polarizări. Or, nu totul se reduce la ea; multe alte lucruri importante sunt obturate, evacuate de pe agenda publică.

Odată cu această listă sumară de note tari – pe care, desigur, se mai pot adăuga și altele – am încercat să fac o panoramă a ceea ce s-a întâmplat în presa noastră a ultimelor decenii. Au fost, cert, mai multe perioade, lucrurile nu au fost, despre presa noastră, doar în alb și negru. Aș mai puncta, foarte pe scurt, și faptul că, fără precedent în Europa, am avut o explozie a audio-vizualului. Inițial, această situație pe care o numesc explozivă – și pe care o putem explica în mai multe feluri – a avut un impact pozitiv, pentru că a ajutat, într-un timp foarte scurt, la diversificarea peisajului mediatic. După un timp, impactul invers a fost cel care a dominat – impactul mai degrabă negativ. Și ceea ce vedem acum este o degradare extremă din perspectiva abordării profesionale. Cred că suntem la ora actuală într-o moment mai degrabă negativ pentru ideea de mass-media.

C.P.: Ca să sintetizăm puțin: ce nu a mers bine cu presa de la noi în ultimele trei decenii?

A.L.: Sânt cel puțin două elemente importante. În primul rând, și nu numai la noi, avem, de un deceniu încoace, poate chiar ceva mai mult, o criză structurală a mass-media; și o resimțim din plin și noi. Criza financiară, apariția și dezvoltarea internetului, impactul masiv al rețelelor sociale – în sumă, sunt explicația acestei stări de fapte la care fac referire. Impactul tehnologic și sociologic a bulversat peisajul mediatic așa-zis clasic. În plus, la noi, chiar și perioadele mai liniștite, piața de publicitate a fost una extrem de subțire; or, presa se face (și) cu bani. Să mai adăugăm la toate acestea și condiția patronatelor de la noi – ceea ce vorbeam mai înainte legat de transformarea mass-media în instrument de luptă politică. Media a fost utilizată de multe ori pentru a acapara puterea. Și mai e ceva, dacă tot vorbim despre „de ce n-a mers“ cu presa de la noi, ceva punctual, care a devenit la un moment dat un fenomen: generalizarea șantajului de presă. Acesta a devenit un instrument utilizat cu mare nonșalanță în peisajul românesc și cred că un rol important în instituționalizarea șantajului de presă de la noi l-au jucat ziarul „Ziua“ și ceea ce a făcut Sorin Roșca Stănescu acolo. A fost un fenomen, din păcate, în bună măsură românesc; nu îl prea regăsim în alte țări cu o condiție istorică asemănătoare cu a noastră, adică abia ieșite din comunism. E, după părerea mea, un fenomen care rămâne cu un impact extrem de negativ și în acest moment…

C.P.: Unde și cum au greșit cei cu bani? Unde și cum au greșit jurnaliștii?

A.L.: Cei care au investit în presă, în general, nu au investit ca într-o afacere din care să urmărească un câștig direct. Presa, presa de la noi, nu a fost niciodată o afacere; ea devenea interesantă, tentantă doar ca vehicol de influență. Ca instrument de putere, pentru a obține avantaje economice ori politice. De pildă, să folosești presa ca să obții contracte pe alte societăți – acesta a fost un întreg angrenaj care a durat și care durează. Nu înseamnă că nu au fost investiții masive în presă, dar ele au fost, în realitate, destul de mici pentru presa de informație; mai degrabă le regăsim în presa de reviste, în presa care nu are o implicare fățiș politică. Deci, formula dominantă de funcționare a fost mai degrabă aceea de vehicol de influență. Ei bine, acest model dominat a avut impact și în atmosfera din redacții; ziariștii înșiși au devenit, nu toți, instrumente. Ei au devenit instrumente pentru reglarea intereselor unor patroni – și ceea ce mi se pare mie foarte trist e că, de la un moment încolo, această situație nici măcar nu a mai fost văzută ca o problemă, a părut că e ceva firesc, că așa, chiar așa trebuie să stea lucrurile. Nici în privința solidarității de breaslă, nici în privința protejării unui nucleu de principii sănătoase, lucrurile nu au stat bine în presa de la noi în aceste ultime trei decenii. Excepțiile în acest sens sunt cu atât mai lăudabile. Această situație, plus precaritatea reală a resurselor financiare, plus instrumentalizarea presei, plus mogulizarea presei – toate au dus la o degradare continuă a presei și lucrul acesta se vede și acum.

C.P.: Putem spune că ultimii ani sunt cei mai dificili, cei mai urâți pentru presa din România?

A.L.: Cred că da. Cred că degradarea mass-media din ultimii ani este fără precedent pentru ceea ce a fost presa de la noi în aceste trei decenii de după căderea comunismului. Pentru că avem, în acești ultimi ani, puține locuri, în sens instituțional unde se face presă pe bune. Sigur, putem extrage oameni dintr-o instituție de presă sau din alta; dar ei nu stau împreună, în structuri solide. Realitatea este că peisajul e dominat de acest tip de atmosferă în care bătălia pentru influență a încălcat cam toate regulile. Repet: ici și colo mai sunt oameni care își fac, așa cum se cuvine, treaba. Dar dominanta ultimilor ani în presa de la noi este alta – și ea trimite la ideea de primitivitate. Sunt structuri de putere care și-au anexat, practic, o bună parte, cea mai mare parte din presă. Dominanta de care vorbesc este la nivel instituțional; excepțiile de care vorbesc sunt mai degrabă individuale.

C.P.: Dacă, sintetic de asemenea, ar fi să facem un fel de grafic al demnității, în sensul deontologiei, care dintre următoarele stau mai bine: a)televiziunile?; b) presa scris?; c) radioul?; d) presa online?

A.L.: E greu să fac o ierarhie, pentru că, la fiecare dintre categoriile menționate mai înainte, apar acele exemple individuale despre care am vorbit. Cred că în zona de influență, un rol important l-a avut presa scrisă; chiar și atunci când televiziunile au început să se dezvolte, agenda lor era extrasă, pentru o bună bucată de vreme, din cea a presei scrise. Subiectele erau ridicate din presa scrisă. În privința influenței, radioul, în general, nu a fost un vehicul de influență major; am notat, pe de altă parte, excepția numită BBC, pentru ceea ce a fost acum 15-20 de ani. Iar pentru ultimii 12-15 ani, cred că rolul cel mai nefast l-au jucat televiziunile. Și anume televiziunile de știri – pentru că ele au dominat spațiul media, pe zona de informație. Cât despre presa scrisă – rolul ei a scăzut în progresie accelerată în ultima vreme. În primele două decenii de după 1989, apreciez că presa scrisă de la noi a avut multe zone bune. Cât despre prezent și despre speranță, eu văd lucruri bune în combinația aceasta de presă scrisă și online. Uneori și aici, în aceste zone bune, poate că unele subiecte au fost abordate mai „fierbinte“, poate partizan; dar nu au făcut o asemenea opțiune în sensul în care joacă presa, majoritară, care se comportă ca un instrument de putere politică.

C.P.: Ce fel de presă crezi că a murit definitiv în acești 30 de ani?

A.L.: Nu știu dacă a murit definitiv vreun fel de presă. Sigur, discuția se poate purta în privința unei versiuni a presei scrise – și anume, când e vorba despre presa tipărită. Este evident că printurile sunt tot mai puține. Dar presa scrisă nu a murit, de fapt; ea se mută sau se combină cu presa online. Cumva, fără să moară, se transformă. Uite: acum apoape că nici nu se mai face diferența când cineva spune ceva de genul „am citit nu știu ce în Adevărul“. Nu te mai întreabă nimeni dacă ai citit în ziar, pe hârtie, sau în versiunea online a acestei publicații. Dar, da, strict factual, perioada cea mai complicată, poate chiar una crepusculară, e a presei tipărite; nu și a presei scrise, în opinia mea. Dar acest fenomen nu e doar la noi; mă uitam recent pe niște statistici și am cules de acolo informația că, în ultimii 7-8 ani, în Statele Unite, s-au închis 1.300 de ziare. Suntem, de câțiva ani, într-un alt context de comunicare și, din punctul acesta de vedere, e un sincronism la noi cu ceea ce se petrece și în Occident.

C.P.: Ce se întâmplă cu o societate, cu o lume, cu o țară care are o presă extrem de precară?

A.L.: Aceasta este o chestiune de principiu. Putem discuta și aplicat, despre România, dar chestiunea este una generală. Dacă ne uităm acum la ce se întâmplă în tot Occidentul, practic avem un tip de răspuns. Fiindcă formulele în care, acum, la zi, funcționează presa sunt unele adesea extraordinar de partizane. Și chiar mai mult: lucrurile se mișcă într-o zonă mono-subiect. E un mare subiect care domină copios agenda mediatică, iar de pe agenda publică sunt, simultan, marginalizate sau chiar evacuate subiecte cel puțin la fel de importante. E o simplificare produsă de mass-media a unei lumi foarte complicate. Răspunsul direct la întrebare e, desigur, unul dezarmant: nu îi e deloc bine acelei societăți care are o presă precară. Inclusiv jurnalismul, practica lui se modifică semnificativ: în sensul în care există mulți jurnaliști care sunt, acum, mai degrabă un fel de activiști pentru o cauză sau alta. Se erodează, în felul acesta, capacitatea de analiză, se omoară nuanțele. Degradarea de la noi e, așadar, sincron cu ceea ce e în afară; poate că e ceva mai accentuată, în condițiile precarității financiare și în contextul valorilor pe care pariază o societate.

C.P.: Cum ți se pare formula aceasta – cândva faimoasă: lectura ziarului „ca o rugăciune de dimineața“? Ea a avut trecut. Dar are și viitor?

A.L.: Nicidecum. Epoca aceasta s-a încheiat de multă vreme. La noi, de fapt, nici nu știu dacă putem spune, cu bun temei, că am trecut prin această perioadă. Fiindcă, în privința presei scrise, noi am ars etapele; și aici am ars etapele. Deși a fost o perioadă mai bună a presei scrise, spuneam de primul deceniu, ba chiar de primele două decenii de după 1989, apariția foarte timpurie a audio-vizualului în ritmul exploziv de care aminteam și fragmentarea enormă nu au lăsat mult timp presei scrise pentru a se maturiza. Cred că această chestiune a avut o influență negativă pe termen lung. În alte țări, cu alte contexte socio-politice, presa scrisă a rezistat mult mai bine. Ma refer la alte țări foste comuniste. Dar acum? Acum e o lume cu totul alta decât aceea care ar permite tipul de rugăciune la care făcea referire un filozof celebru. Acum există un haos informațional și o mulțime de probleme noi, nu simple, în fața cărora trebuie să ne apărăm. Până nu de mult, mass-media, vorbesc acum mai ales despre ceea se întâmpla în Occident, aveau rolul unui liant în societate; nu mai sunt sigur că este cazul și acum, când polarizările, impactul rețelelor sociale duc la cu totul alte stări de fapte. Se creează bule, fracturile și tensiunile sunt escaladate, iar solidaritățile trec printr-o perioadă de criză reală.