Secvențe din (i)realitatea imediată

scriitori israelieni de limbă română

Cea mai recentă carte a lui Sergiu Brandea, Destăinuiri (Editura 24:ore, 2019), adună texte publicate de autor în presa israeliană de limbă română, dar volumul e mai mult decît o „culegere” sau o „antologie” de articole ale publicis­tului; scrisă la sugestia unui prieten, „om cult, interesant și, nu în ultimul rînd, foarte politicos”, cartea e o istorie a acestui dialog cu cititorul articolelor din „Jurnalul Săptămînii”, de exemplu, despre care acesta vrea lămuriri suplimentare, e un șir de confesiu­ni care abandonează lirismul specific unui asemenea demers, pentru a afirma spiritul critic, polemic: „În notele pe care le scriu la rubrica aceasta, n-am pretins niciodată că vin cu idei originale; de cele mai multe ori îmi exprim niște gînduri, pe care simt că tre­buie să vi le spun, după ce am văzut diverse reportaje sau am citit relatările unor ziariști pe care le consider autentice”; „Prilejul pe care mi-l oferă ziarul de a mă confesa în fața dumneavoastră îmi dă cîteodată ocazia să-mi exprim gînduri care mi se par îndrăznețe, ca să nu le numesc obraznice, în special cînd acestea vin în contradicție flagrantă cu idei exprimate în articole din presa de limbă ebraică, care au girul semnăturii unor ziariști foarte impor­tanți”, scrie Sergiu Brandea. Mereu în ofensivă, autorul deschide polemici vii atît cu presa de limbă ebraică, după cum se vede, cît și cu aceea de la București, cum se întîmplă în cîteva exemplare Opinii, unde polemizează, în egală măsură, cu Nehamia Ștrassler de la cotidianul „HaAretz”, dar și cu Ovidiu Raețchi de la ziarul „Ade­vărul” din București, în legătură cu controversatul, în România, proiect de mutare a Ambasadei României la Ierusalim, în capitala istorică a statului evreu.

Vii, uneori, aprinse, mustind de spirit polemic, substanțiale, Destăinuirile lui Sergiu Brandea nu-și pierd actualitatea, se citesc cu același interes pe cît îl vor fi avut la momentul publicării lor în presă. Chiar și atunci cînd pare a aborda subiecte de interes „local” (cazul Elad Azaria, episodul unui atac terorist pe esplanada Armon Hanatziv din Ierusalim, alege­rile parlamentare din Israel, negocierile de pace eșuate o dată și încă o dată etc.), analiza se extinde, capătă un interes „global”, iar textele îmbracă veșmintele unor proze de idei, ale unor medita­ții asupra condiției umane, a tipologiilor oamenilor politici de acolo și din toată lumea; în Gînduri adunate, de pildă, Sergiu Brandea pleacă de la niște postări pe rețelele de socializare, pe care le face Abu Mazen, președintele Autorității Palestiniene, care, iată, cinic, se laudă cu faptul că, sub conducerea lui, „luptătorii pentru eliberarea Palestinei au reușit într-un număr de ani să ucidă 11.000 de israelieni”, dar și cu „sacrificiul” luptătorilor săi, din care 150.000 au rămas pe cîmpurile de luptă: întrebarea e cum se poate lăuda cineva, oricine ar fi el, astăzi, cu un asemenea „palmares”? Tot astfel, omului de azi, rațiunii sale, i se adresează Sergiu Brandea cînd scrie despre spiritul olimpic, despre arta manipulării prin mass-media ori despre vizita în Israel a lui Mario Vargas Llosa și opiniile sale „fățarnice”, despre beția de putere și problema refugiaților arabi în Europa, corupție și abuz de putere, teroris­mul și ideea securității statului și individului – subiecte dintre cele mai actuale care privesc lumea și nu doar teritoriul israelian. Și peste toate, lupta continuă, alerta în fața aceluiași pericol care pîndește statul evreu încă de la înființarea sa, în 1947: ță­rile arabe care țintesc desființarea acestuia, neantizarea sa, iar Sergiu Brandea nu încetează să scrie cu pasiune, intransigent, despre acest pericol: cu atît mai emoționant este triumful de la momentul cînd Knessetul Israelului a votat Legea Înființării Statului Evreu Național.

Un patriot și un naționalist, ast­fel își spune Sergiu Brandea într-un eseu foarte interesant, intitulat Să fii israelian, iar în acest orizont, notațiile în legătură cu condiția evreului, în țara de origine, în România și acasă, în Israel sînt foarte semnificative, dînd contur unei tipologii și, mai ales, unui mod de viață, de raportare a unei comunități distincte la structura socială, politică și culturală a lumii unde aceasta tră­iește: „Noi, ca evrei, chiar dacă vom afirma «că nu ne-a fost rău în țara de origine», nu spunem tot adevărul și, cînd mă refer la acest «rău», nu mă gîndesc numai la «teroarea comunistă» care pen­tru mulți «era suportabilă» , mă refer în special la «teroarea antisemită» care, în anii treizeci și primii cinci ani din decada patruzeci a secolului trecut, s-a manifestat extrem de brutal, cu conse­cințe catastrofale; în anii următori s-a «ascuns», mocnea ca tăciunii aprinși acoperiți de un strat subțire de nisip și de cîte ori «bătea vîntul» se reaprindeau și-i ardeau pe acei ce crezuseră că erau stinși. La hotărîrea de a alia, fiecare își poate formula cau­ze personale, dar eu aș adăuga un motiv social pe care îl numesc, poate nu tocmai cu o expresie plăcută auzului, «spiritul de turmă». Comunitatea evreilor, oricît ne-ar fi părut de eterogenă, cuprin­zând elemente asimilate, uneori cu interese contradictorii în legă­turile individuale, era fără îndoială o comunitate distinctă, care s-a dovedit că are un interes comun suprem, de a supraviețui; instinctul acesta a fost mai puternic decît oricare altul. Timp de ze­ci de ani, s-a luptat cu tenacitate împotriva intereselor ideologice-politice sau de altă natură ale regimului comunist, sute de mii de evrei au ajuns în cele din urmă în Israel. Să fim cinstiți cu noi, să recunoaștem, cînd am venit în țară aveam doar speranța. Niciunul, dar absolut niciunul dintre guvernanți sau politicieni nu ne făcuseră promisiuni, «veniți că veți trăi mai bine, veți avea un nivel de trai ridicat» etc. Exista o singură promisiune, veniți, Israelul este țara evreilor de pretutindeni și pentru mulți era țara promisă de Dumnezeu. Astăzi, după atîția ani, în țara asta a noastră, sunt cu adevărat israelian? Nu știu! Cred că da. Știu pre­cis că aș vrea să fiu, aș vrea să fiu și «acolo» unde încă n-am ajuns. Mai știu precis că nu vreau să fiu considerat un evreu galuțian, categoria de «galuțian» nu înseamnă numai să trăiești în afa­ra Israelului, înseamnă să ai și alte concepții de viață, să vezi altfel lumea de lîngă tine și pe cei «din afară». Eu vreau să fiu evreu israelian mîndru și cred că am suficiente motive pentru asta, să mă declar patriot și naționalist, să mă uit în ochii oricui, drept și cinstit”.

Destăinuirile lui Sergiu Brandea, în latura lor apăsat confesivă, refac firul autobiografic din roma­nul Strîmba, păstrînd numeroase și solide ancore cu „țara de origi­ne” și, mai cu seamă, cu Bârladul natal; bîlciul anual din data de 15 august, sărbătorile de iarnă, cu soba din camera bunicului și momentul festiv al aprinderii lumînărelelor de Hanuka, ceremonia de Bar-Mitzvah, stagiul militar, străzile Nicolae Iorga, Templelor și Strîmba, sosirea copiilor din Transnistria în Bârladul anilor ‘40, o seară de Pesah cu drama fără leac a bunicului, în sfîrșit, Sergiu Brandea îngrijește „bătrînul pom al prieteniei”, evocînd, pe lîngă Ionel Știru, Andrei Strihan, Ernest Hușanu, dr. Avraham Șainfeld, pe prietenii bârlădeni de altădată, Ely Șaragai – Iliuță, frații Leibovici, adică, Virgil Duda și Lucian Raicu, două figuri proemi­nente ale literaturii noastre contemporane, despre care confesiuni­le lui Sergiu Brandea oferă informații prețioase în perspectiva portretului moral al acestora. În aceste segmente din Destăinuiri, narațiunea prinde aripi, capătă volute largi, lăsîn-
du-se irigată de
lirismul aducerilor-aminte, dar și, prin contrast, de violență și absurdul terorii: „Momentul festiv al aprinderii lumînărelelor de Hanuka mi-a rămas în memorie în mod deosebit. Pe dulapul din sufra­gerie, alături de impunătorul radio Philips, în dreptul ferestrei era așezată hanukiya din bronz, prevăzută cu 9 păhărele pe un su­port sculptat cu tot felul de linii și figuri de animale. Bunica pregătea toate cele necesare, după care ne chema pe mine și bunicul, care se întrerupea din activitățile sale și venea să oficieze aprinderea lumînărilor. Bunicul nu cînta, spunea rugăciunile și aprindea o parte din lumînări, după care ne îndemna pe mine și bunica să continuăm aprinderea celorlalte. Priveam fermecat la flăcările acestora și încercam să ghicesc care se va stinge ultima. În cameră so­ba duduia cu lemnele din foc și atmosfera era foarte plăcută. Buni­ca se ocupa cu pregătirea mesei de seară, iar eu îmi găseam diverse ocupații, de obicei citeam, mai ales că pe vremea aceea apăruse co­lecția «Submarinului Dox», dar și alte cărți pe care mi le cumpărase mama. În prima seară de Hanuka, la masă, cînd ajungeam la desert, bunicul îmi dădea într-un mod festiv, «pentru că ai fost copil bun», «dmei hanuka» (bani oferiți cadou de Hanuka). Noi nu sărbă­toream Crăciunul, dar bunicul n-a refuzat niciodată copiii care ve­neau cu colindul la ușa atelierului; întotdeauna își primeau recom­pensa cuvenită, deși de cele mai multe ori erau întrerupți politi­cos din a-și continua prezentarea. Nici vorbă de pom de Crăciun, dar obiceiul cu venirea lui Moș Crăciun care «aduce daruri la feti­țe și băieți», cum sună în popularul cîntec, l-au asimilat și ai mei, probabil pentru a-mi crea și mie bucuria pe care o aveau copiii creștini, mai ales că reclamele și povestirile cu acest subiect n-au lipsit niciodată. Tradiția era ca toți copiii să primească daruri, amenințarea părinților fiind că Moș Crăciun discerne, lipsindu-i pe copiii «neascultători» de cadoul dorit. Așa a fost odată! Exista un Moș Crăciun pentru toți. Acum, în zilele acestea, constat că sunt doi «Moș Crăciun», unul bun, cel de odinioară și unul rău, specializat în a aduce lumii necazuri, durere, griji. La tîrgul tradițional organizat cu ocazia sărbătorilor la Berlin, a venit un Moș Crăciun rău, musulman, care, la volanul unui camion, a năvălit pes­te mulțimea adunată, omorînd și rănind zeci de persoane aflate întîmplător acolo”: aduceri-aminte molcome, cu un Moș Crăciun „bun” și realul care dă buzna cu un Moș Crăciun „rău”.

Destăinuirile lui Sergiu Brandea sînt mărturii ale opiniilor unui patriot și naționalist israelian, născut în Bârlad, documente ale memoriei colective, dar și reflecții asupra condiției umane de aici și acum.