Nora Iuga (născută la 4 ianuarie 1931, în București) este poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România (1970) și a PEN-CLUB (2001). A fost secretara Secției de Poezie a U.S.R. între 2000 – 2004 și membră în Consiliul de conducere U.S.R. (2000 – 2004). A publicat 16 cărți de poezie, 7 cărți de proză și a făcut peste 30 de traduceri (inclusiv volume proprii pentru străinătate). A apărut în numeroase antologii din Europa și U.S.A., fiind, de altfel, prezentă cu turnee de lecturi și burse în Germania, Austria, Elveția, Polonia, Bosnia, Bulgaria, Italia, Franța, Suedia, U.S.A., Argentina ș.a.m.d. A obținut Premiul Uniunii Scriitorilor de cinci ori, iar în 2007 i s-a înmânat, de către Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, Premiul „Friedrich Gundolf” – o recompensă care se acordă celor care contribuie la răspândirea culturii germane în lume. În 2009 a câștigat cea mai importantă bursă oferită de statul german unui scriitor străin: Deutscher Akademischer Austausch Dienst (DAAD), iar, la data de 17 ianuarie 2017, Președintele României, Klaus Iohannis, îi conferă Ordinul Național „Pentru Merit”, în grad de Comandor. Domnia sa a acceptat, cu generozitate, să avem acest dialog despre poezie și poeți.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Cum și când a devenit Eleonora, Nora Iuga și de ce s-a numit așa?
Nora Iuga: Eleonora n-a fost niciodată Eleonora decât în imaginația mamei care îl iubea pe Beethoven și îi cunoștea pe de rost biografia. Așa a aflat, înainte de a veni eu pe lume, că iubirea marelui compozitor era o doamnă din înalta societate, pe care o chema Eleonora. Actuala Nora Iuga s-a numit, după fantezia și gustul celor care pun nume cât mai sofisticate animalelor de companie pe care le îndrăgesc: Ninel, Noricel, Norica, Ninica, Noris, Norișor, Noriko-san, Norina, Noruca ș.a.m.d. Numele ei, Nora, a inspirat și un mare poet german, e vorba de Oskar Pastior, care i-a scris într-o dedicație: „Norei, singularul norilor!”.
L.-C. T.: De ce sunteți atât de tânără? Care este secretul tinereții și longevității Norei Iuga? În general, tinerețea și longevitatea par să se contrazică, dar dumneavoastră demonstrați că nu este așa. Are și poezia un rol?
N.I.: Nu știu dacă meritul e al poeziei. Fiindcă nu toate poetele își trăiesc din plin tinerețea interioară… și, iată, cel mai teribil exemplu e Mihai Șora, care trăiește intens cu „dragoste și abjecție” aerul infestat al țării pe care îl iubește mult mai mult decât un tânăr… fiindcă tinerii, vai, au cam încetat să iubească.
Rămân tineri oamenii liberi, oamenii care nu se tem de adevăr, oamenii naturali până la ridicol, oamenii care nu-și uită trecutul, oamenii care nu-și fac din bani un ideal, nici din mâncare, nici din saltelele „Dormeo” și nici din operații estetice… Sincer, nu știu, poate și poezia o fi de vină că mie îmi place tot ce îmi dă natura la timpul potrivit. Cel mai mult îmi plac mâinile bătrânilor de 100 de ani, ca și scoarța copacilor milenari. Eu mă văd încă frumoasă și îi cred pe cei care îmi spun că sunt frumoasă. Când încetăm să credem ce ne face plăcere să auzim, nu mai există întoarcere! Îndoiala e mult mai periculoasă decât naivitatea…
L.-C. T.: Ce diferență este între un poet de 20 de ani și unul de 88? De ce în cazul poeziei vârsta pare să nu conteze?
N.I.: Oho, ce tânăr ești, dacă poți afirma asta…N-ai de unde să știi ce irecuperabilă pierdere e aruncatul la ghenă al cuvintelor vechi, lucrate din materiale fine, a căror manoperă trădează o mână de maestru. A, în cazul poeziei, vârsta contează mai mult ca oricând. Tinerii nu mai văd decât materia și realitatea… bătrânii, numai impalpabilul și ficțiunea… Cred că amprenta hormonală joacă aici un rol foarte important.
L.-C. T.: V-am auzit odată vorbind despre legătura dintre erotism și creativitate. Cât de strânsă este ea? Înseamnă asta că un poet neiubit și neiubitor seacă? Cât diferă aici poetul-femeie de poetul-bărbat?
N.I.: Mă faci să mă gândesc la Apollinaire cu celebrul lui „mal-aimé”. Neîmplinirea dorințelor o potențează și o prelungește până la nebunie și orice creație mare e, în ultima instanță, o formă de nebunie! Poetele-femei își consumă tensiunea scriind aproape exclusiv despre iubire. De asta rămân pe Mont Blanc, nu ating Everestul! Și „feminismul” care cunoaște azi o ascensiune nebănuită, vrând, probabil, să restaureze „dominația amazoanelor”, pierde în fața bărbaților, în loc să câștige. Se grăbesc tot timpul să primească. Habar n-au că numai cele care nu cer, primesc cu adevărat…
L.-C. T.: Pe de altă parte, cum este mariajul între poeți? Dă asta mereu necuvânt (în cazul dumneavoastră balet, de exemplu), ca în cazul lui minus cu minus care fac plus?
N.I.: Cam încifrată întrebarea ta… aici într-adevăr unirea dintre două elemente care poartă amprenta aceluiași semn, nu-și perpetuează semnul. Minus + minus fac plus. Dar, în cazul cuplului de poeți, Nora Iuga și George Almosnino, dansatorul, născut din cei doi artiști ai cuvântului, deși a ajuns la treapta cea mai de sus în Baletul Operei Române (prim balerin) – evident, mă refer la fiul nostru Tiberiu Almosnino – fusese programat să ajungă un scriitor mult mai bun decât cei ce i-au dat naștere, dar, s-a lăsat încă din pubertate, deși am citit pe ascuns mai mult decât promițătoarele încercări literare, fără să-i spun, fiindcă știu că nu mi-ar fi iertat indiscreția…a renunțat, însă, convins de cuvintele lui Rilke de pe vremea când era secretarul lui Rodin: „la umbra marilor stejari, nu crește iarba”.
L.-C. T.: 88 de ani este o vârstă rotundă, fără colțuri…vă temeți, totuși, de „marea trecere”? Are oare dreptate Blaga că „fără moarte nu e nici iubire”? Să nu se poată scrie poezie în veșnicie? Să nu poată avea poetul rezidență-n rai?
N.I.: O, eu sunt convinsă că suntem eterni și că moartea e marea călătorie după ce ne lepădăm echipamentul terestru. Cred că și în stadiul de unde sau de energii vom fi animați de aceeași programare inițială fiind atrași de un tip comun de energie creatoare pe care o putem numi, fără să greșim, fiindcă cele două sunt… una singură. Nu sunt întru totul de acord cu spusele lui Blaga pentru că atunci ar însemna că suntem niște profitori, că „iubim pământește”, doar pentru a nu pierde ocazia, fiindcă în „raiul promis” n-are cum să fie iubire, dacă ajungem, în cele din urmă, toți într-unul… și nici „mărul cunoașterii” n-o să mai fie să mai păcătuim puțin. În continuitatea poeziei, șarpele joacă un rol foarte important.
L.-C. T.: Apropo de vârstă, privind în urmă cu ochiul de ciclop al poetului, ce e de reținut dintr-o viață? Care e mesajul, lecția?
N.I.: Nimic nu e de reținut dintr-o viață. Știi, important e drumul și destinația!
L.-C. T.: Ce regrete-egrete v-au rămas, ce dorințe neîmplinite?
N.I.: Mi-am împlinit toate dorințele. Am rămas în gândul multor oameni până la despărțirea definitivă și asta e foarte mult. Nu mi-am dorit decât să călătoresc cu trenul, să vorbesc cu oamenii, să locuiesc în hoteluri și să apar pe scenă…Am fost prea mândră să cer și am primit tot!
L.-C. T.: Doamnă Nora Iuga, ce înseamnă pentru un poet să reușească? Când poate să creadă că s-a împlinit?
N.I.: Un poet nu e niciodată împlinit, așa cum nimic nu e niciodată împlinit și pentru asta e numai infinitul răspunzător! Prostioara asta o știa și Lavoisier: „Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”.
L.-C. T.: Cum este pentru dumneavoastră literatura de azi față de cea de ieri (și cea română și cea străină)? Cum va să fie cea de mâine? Vor scrie oare roboții poezie?
N.I.: De unde vrei să știu dacă noi…nu suntem roboții unor modele supra-umane?
L.-C. T.: Ce a adus această ultra-tehnologie a comunicării poeziei? Mă refer la internet, rețelele de socializare etc. Am în vedere și reversul: câtă tăcere este într-un poem?
N.I.: Ei, dar aici ai pus punctul pe „i”. Singura definiție a marii poezii este tăcerea. Marile mistere n-ai voie să le rostești! De aceea, marele „cavaler cu lebădă” din mitologia germană medievală avea un laitmotiv: „NIE SOLLST DU MICH BEFRAGEN!”.
L.-C. T.: Care este poetul pe care îl iubiți la orice oră?
N.I.: Eu, când iubesc, nu pot iubi la orice oră…pentru mine iubirea înseamnă așteptare! Fiind vorba de un poet, îmi venea să spun Rimbaud cu celebrul „une saison en enfer”, dar cred că, mai degrabă, și aici răspunsul meu sincer e…așteptarea!
9 aprilie 2019, București
Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor
