Scrisoare deschisă lui Andrei Pleșu

Dragă prietene,

m-a deprimat articolul tău din „Dilema veche” nr. 792 și, dacă n-ar fi fost finalul Post-scriptu­mului („O retragere radicală din viața publică anunț abia acum. Dar mai știi? Cunoscându-mă, te pomenești că, pe nepusă masă, o să năvălesc iar în ograda publică, aruncând în dreapta și-n stânga nocive criminale sorosiste…”), care nu doar mi-a reamintit de umorul tău din zile mai bune decât acelea pe care le trăim, dar mi-a dat speranța, cunoscându-te (nu la fel de bine cum te cunoști tu însuți!), că nu ești omul care să se dea bătut.

Ți-am citit cu atenție argumentele. Am observat că despre unele pur personale aproape că nu vorbești. Din acestea, avem cu toții, berechet. Scârba, bunăoară! M-am temut o clipă că, referindu-te la ele, mi-ai fi putut replica, așa cum ai mai făcut-o: „Eu nu sunt ca tine”. Aici s-ar fi încheiat orice discuție, fiindcă nici eu nu sunt ca tine. Avem firi diferite, e adevărat. Norocul meu (și ghinionul tău) constă în cazul de față în faptul că argumentele tale n-au legătură cu umori personale. Așa că pot să le combat.

Dar mai întâi să le clasific. Ele sunt de două feluri: internaționale și naționale. Cele dintâi privesc deraierea, sub ochii noștri uluiți, a Europei și a Lumii, în general, de la șina dreaptă pe care au mers de mai bine de trei sferturi de secol, de când n-au mai cunoscut războaie (mondiale), de când a luat naștere UE și de când comunismul a colapsat aproape peste tot. Sunt de acord cu disperarea ta. Generația noastră nu și-a închipuit-o niciodată. Am plecat la UNESCO cu o lună înainte de aderarea oficială a României la UE, când nu-mi trecea prin cap nici BREXIT, nici populismul la putere în țări respectabile ca Austria, Italia sau Grecia, când UE mi se părea soluția ideală pentru supraviețuirea, nu doar a țării noastre, dar și a continentului nostru. Ca să constatăm amândoi astăzi cum roata istoriei pare a fi fost sucită cu 1800, și nu doar de mâna unora din politicienii aflați în fașă cu un deceniu și jumătate în urmă, dar și de mâna unora care au semnat acordul de aderare, între care, vai, și a celui care a semnat, ca Prim-Ministru, aderarea României, alde Călin, file din poveste.

Și cu aceasta, vin la al doilea nivel al argumentelor tale. O spui verde: „Într-un cuvânt, înțeleg tot mai puțin țara în care m-am născut, istoria ei, populația ei… M-am săturat să văd în fruntea ei și în presă derbedei și țoape, golani țanțoși, oameni care nu se pot legitima prin nicio ispravă, în afara comportamentului lor grotesc și a unei cariere de periferie”. Cine nu s-a săturat de toți aceștia, dragă prietene? În mod evident, nu ești singurul. Prietenul nostru mai tânăr, Horia-Roman Patapievici ne-a luat-o înainte cu mult: susținea același lucru în scrisorile către Al. Paleologu încă la începutul anilor 1990. Doar că țara în care v-ați născut voi, Republica Populară Română, nu era alta decât România Comunistă și, din nenorocire, tot mai mult, decât este România de astăzi. (Cu toate deosebirile evidente și pe care nu le putem nega. Fie și numai fiindcă în trecutul regim, nu ți-aș fi putut adresa public această scrisoare). Sunt singurul dintre voi care s-a născut înainte de regimul comunist și care își poate aroga deplina îndreptățire de a vorbi despre o altă țară la nașterea lui. Nu, dragă prietene, România ta este, într-o măsură mai mare decât ne-am dori, aceeași, în 1948, când te-ai născut, și în 2019, când declari că n-o mai recunoști. Cea dintâi a dat pe mâna comuniștilor și a URSS tot ce se putea da, cea de a doua a dat totul pe mâna unora pe care-i pomenești nominal și pe care eu îi tac, considerându-i nomina odiosa: concetățeni de-ai noștri, români sau de alte naționalități, contemporani cu noi, crescuți unii dintre ei de către noi înșine. Alte măști, aceeași piesă istorică. Oricât s-ar fi schimbat România, și s-a schimbat, cu adevărat, în cincizeci de ani de comunism și treizeci de postcomunism, educația (și civică) precară a împiedicat-o să devină cu adevărat altă țară. Râdeam cu toții de omul nou al lui Ceaușescu. Iată-l în carne și oase printre noi, ieri ca și azi, corupt, incult, semidoct, cu studii la distanță și doctorat plagiat, mitocan, fudul și antieuropean.

sloganul meu electoral de la PAC, poate ți-l amintești, a fost: „Dacă nu noi, cine?”. Dacă nu intelectuali ca noi, cine să schimbe mentalitatea din țară pentru a schimba țara însăși? În 1990 lista independenților, tot unul și unul, n-a reușit să intre în parlament. Ce-ți spune asta? E o deosebire, totuși: pe atunci, cu toate eșecurile, mai credeam în șansa istorică pe care ne-o oferise Revoluția. Astăzi, când Procuratura Generală reduce Revoluția anticomunistă la o lovitură de stat pusă la cale de comuniștii înșiși, cu ajutorul Securității, ne vine tot mai greu să ne păstrăm naivitatea. Dar nu să ne resemnăm. Cred și acum, chiar dacă nu mai fac politică militantă, că e nevoie de noi. De condeiul nostru, de onestitatea noastră într-o clipă istorică în care nu mai suntem în stare să intrăm în scena politică, dar nu ne-am pierdut bunul-simț și nici capacitatea de a ne exprima public. În 1990 am avut o polemică cu Octavian Paler, în care eu susțineam că scriitorul trebuie să se întoarcă la uneltele lui, iar Paler, că scriitorul trebuie să facă politică. Soarta, paradoxală cum o știm, a vrut ca eu să fondez un partid, iar Paler să se întoarcă la uneltele lui. Ca și tine, mai târziu, după ce ai fost de două ori ministru, ca și mine când m-am retras din partid. Iată-ne așadar pe amândoi întorși la uneltele noastre!

Și, acum, te întreb: de unde vrei, în definitiv, să te retragi? Ce înseamnă să te retragi din scena publică? Ai spus că totuși vei continua să publici în „Dilema veche”. Zău dacă înțeleg la ce te referi! Scrisul fiind scena publică principală a unui scriitor, îmi îngădui o părere de la un prieten cu aproape un deceniu mai în vârstă: de la uneltele noastre nu avem dreptul să ne retragem decât odată cu moartea. Și, la urma urmelor, de ce să ne supărăm ca văcarul pe sat! Ca să le dăm satisfacție celor pe care retragerea noastră i-ar face fericiți? Lasă-i în nefericirea lor, care îi determină să ne atace în mod jalnic, folosind toate ocaziile. Nu mi se pare firesc să te gândești la bucuria lor de a-ți fi astupat gura, și nu la mine și la ceilalți care ți-au sorbit de atâtea ori vorbele din gură. Iată adevăratul egoism, dragă prietene! Ți-o spun de-a dreptul: n-am niciun chef să mă lipsesc de punctul tău de vedere, de opinia ta, pe care prefer să n-o împărtășesc decât să n-o mai citesc, de farmecul prozei tale. Oricât de lezat ai fi, n-ai cum să pui puș-
ca-n panoplie. Nu sunt sentimental, sunt pur și simplu
in-te-re-sat.

Andrei Pleșu, te implor, nu-te-da-bă-tut!

P.S. Faptul că R.l. nu a apărut săptămâna trecută explică întârzierea publicării acestei scrisori deschise.