Chipul – trupul omenesc al gîndului
De multe ori reușesc să scriu despre lucruri care nu intră în sfera mea de interes, cu atît mai puțin în sfera mea de cunoaștere. Un excelent stimulent pentru aflarea unor aptitudini pe care nu ți le-ai imaginat niciodată că le-ai putea avea. Vedeți doar că sînt scriitor, nu scrib și orice pun pe hîrtie poartă girul meu personal. Să însemne asta că sînt un poet care ține un condei în mînă – observați că nu spun „laptop” –, fiindcă nimic ce e în afara timpului meu nu mă mai încape, dar ce-i în spatele meu se păstrează acolo, în încăpătoarele dulapuri ale memoriei, de unde-mi trimite mesaje. Iată o posibilă definiție a noțiunii de album. De aceea un album poate resuscita amintiri, chipuri, glasuri, pași, reușind uneori – albumele-foto mai ales – să se substituie unui jurnal intim. De-aceea voi scrie azi despre un album menit să aducă în memoria colectivă a unui popor chipul, trupul omenesc al unui gînd înalt care reverberează încă și încă în imaginația noastră sub forma unei stele, firește cea mai strălucitoare, Luceafărul. Dar uneori idolatria care aduce în prim plan metafora în locul omului dezumanizează. Geniul e rece, geniul e dincolo de înțelegerea noastră. Nu avem voie să ajungem la supraom. Arghezi avea perfectă dreptate cînd spunea: „vreau să te pipăi și să urlu este!” Iată ce gînduri mi-a stîrnit răsfoirea albumului Monumentele Mihai Eminescu, apărut sub egida Forumului Democratic German din județul Caraș Severin, Asociația de Cultură și Educație a Adulților Reșița, la Editura Banatul Montan din Reșița, avîndu-i ca autori pe Gheorghe Jurma și pe Erwin Țigla. Cei doi continuă un proiect început mai demult, acela de a reda privirii și memoriei noastre chipuri și locuri dintr-o lume veche, implantată organic în noi ca un organ vital pe care-l simțim fără să-l vedem… Anul trecut l-am însoțit pe Erwin Josef Țigla la Oravița, prilej cu care l-am cunoscut și pe Gheorghe Jurma. În acest oraș care păstrează un aer ușor idilic, a avut loc lansarea unui minunat album dedicat orașului din România – o bijuterie arhitecturală care a găzduit vreme de două secole spectacole, uneori cu participarea unor actori cunoscuți din străinătate. Pasiunea nobilă a celor doi autori pentru resuscitarea unui trecut artistic, care în zilele noastre pălește tot mai mult într-un climat de incultură și obscenitate, încearcă să refacă o punte între trecut și prezent, singura care ar mai putea îndreptăți, vai, atît de trîmbițata, pînă la ridicol, lozincă: „sînt mîndru că sînt român!”
Tandemul dintre cuvînt și pas, dintre gînd și drum, îi unește pe cei doi autori în acest legămînt de credință și venerație pentru valorile perene ale țării comune, cu munții și prăpăstiile istoriei ei. Și cine poate reprezenta mai bine la grandeur et la decadence a civilizațiilor identice cu vîrstele individului decît ARTISTUL, marele mărturisitor. Așa s-a născut, iată, minunatul album, cuprinzînd toate monumentele, înfățișînd chipul geniului-om, Mihai Eminescu. Autorii, cum am afirmat mai înainte, fac un excelent tandem, românul Gheorghe Jurma fiind un reputat eminescolog și Erwin Josef Țigla, un șvab bănățean, atașat cu trup și suflet de țara și cultura în care s-a format. Proiectul celor doi urmărește un țel măreț: readucerea în memoria generației actuale a valorilor românești, care au reușit de-a lungul timpului să se facă văzute și în străinătate, din păcate nu cît ar fi meritat. Spun „din păcate” pentru că politica noastră culturală a lăsat întotdeauna mult de dorit, iar fotoliile de orchestră nu le-a prea ocupat întotdeauna cine merita, ci uneori mai mult cine dădea… pumni sau profituri. Atunci rezultatul era garantat! Obiceiul s-a păstrat. Nu mă refer aici neapărat la profituri materiale, ci la profituri de gașcă, mai elegant spus la profituri „amicale”… dar cei care mă cunosc știu că nu-mi place bîrfa, așa că să trecem peste asta.
Am avut bucuria să fiu invitată la lansarea albumului amintit mai sus, care s-a petrecut luna trecută la Casa de Cultură Schiller (Schillerhaus), consacrată cu precădere relațiilor culturale româno-germane. Sala plină mai mult de germani rămași în țară decît de români, pe care-i cunoșteam de la lecturile mele, ținute cu mult timp în urmă în această incintă, unde mă întîlneam cu prieteni plecați în lumea cea mare sau sub lumea cea mare. Surpriza cea mai neașteptată a fost să-l întîlnesc pe domnul Fabrizius, descendent dintr-o veche și cu bun renume familie din vechiul Hermannstadt, care mi-a fost elev în primul meu an ca profesoară în acel burg durat în Evul Mediu, de sași. După cuvintele de prezentare a autorilor, rostite de amfitrioană, doamna Duliu, primul vorbitor a fost Gheorghe Jurma, care a făcut un lung și extrem de dens excurs în realul și imaginarul geniului, ceea ce mi-a adus în minte memorabilul titlu al unei opere dramatice văzute demult: „Lungul drum al zilei către noapte”, o asociere instantanee care m-a făcut să-l iubesc pe Eminescu mai mult decît propria mea poezie. Cel de-al doilea autor, Erwin Josef Țigla, a pus accentul mai mult pe munca de documentare, pe lungile peregrinări prin țară, căutînd tot ce păstrează amintirea poetului în marile centre culturale ale patriei, de la micile sate din Moldova pînă-n Banat… statui în diferite viziuni artistice, în fața unei școli sau a unei biserici. Albumul cuprinde peste o sută de întrupări în piatră, în gips, în bronz ale marelui romantic, unele de dincolo de granițele țării: la Viena, la München, la Paris, la Odessa, la Budapesta, în Voivodina și, firește, în Basarabia. Sculptori mari, ca Frederic Storck, care a realizat prima statuie a poetului, unde apare și „muza”, în orașul Galați, s-au întrecut în a lăsa timpului imaginea marelui nostru romantic în propria lor viziune. Cele mai multe lucrări i le datorăm sculptorului Oskar Han. Sigur, viziunile artiștilor sînt diferite – unii susțin că lucrările lui Gh. D. Anghel le-ar întrece pe cele ale lui Oskar Han. În artă nu se pot da calificative, nici premii incontestabile, fiindcă arta n-are cîntare. Din galeria celor mai cunoscuți care înnemurit chipul lui Mihai Eminescu se numără Ion Georgescu, Cornel Medrea, Ion Jalea, Ion Vlasiu, Romul Ladea, Ovidiu Maitec, Ion Lucian Murnu, Gheorghe Adoc, Dumitru Pasima ș.a.
Seara petrecută la Schillerhaus m-a făcut să retrăiesc o altă vîrstă între prietenii actuali, animați de aceeași emoție, de același interes pentru artă, dar, culmea, totul în limba română… aici am simțit golul. Cei plecați să-și fi luat oare limba cu ei? Noroc că peste cîteva zile vine întîlnirea de la Reșița, unde voi citi și eu poezii în limba germană, ceea ce mă face să mă simt de-a lor, așa cum și eu știu să-i fac pe ei să se simtă de-ai mei. Acum, cînd închid albumul, rămîn cu imaginea primului chip sculptat al lui Eminescu pe retină. E statuia semnată de Frederic Storck pentru monumentul din Galați, 1911.
Vreau să închei povestea acestei seri citîndu-l pe profesorul meu, G. Călinescu, într-o frază referitoare la galeria chipurilor sculptate de diferiți artiști plastici, după cele patru fotografii ale poetului. „Privesc chipurile lui Mihai Eminescu, înșiruite dinainte-mi: acela astral și pletos de tinerețe, cel subțiat de gînduri și înfrigurare sentimentală de la 30 de ani, fața placidă și adipoasă cu ochi împînziți de o ceață alburie, în ciuda unui zîmbet copilăros și somnolent, din epoca întîiei căderi, masca nietzscheană, în sfîrșit, din ultimii ani, pustiită, surpată ca un crater stins cu ochii înfundați și stătuți. Privindu-le, omul cel adevărat pare să răsufle aievea.”
P.S.: Aș vrea să mai adaug ceva. O să vă fac o confesiune. Albumul pe care-l răsfoiesc cuprinde printre fotografiile statuilor și cîteva poezii, care conturează cel mai bine abisurile gîndirii eminesciene, la a căror adîncime puțini poeți se pot scufunda și abia acum am înțeles, punînd față-n față chipul și gîndul, al lui și al meu – eu am venit pe lume la o distanță de mai bine de 40 de ani de la plecarea lui de pe lume… și-am început să-l iubesc abia acum. Să fie sentimentul ăsta tîrziu doar un semn de bătrînețe?