Purtând pe pagina de gardă anul 1989, dar prezentă în librării la începutul celui următor, cartea lui Mihai Zamfir, Din secolul romantic, nu a avut receptarea pe care o merita.
Mai întâi, pentru că, amânată din cauza unor referințe critice pe care regimul comunist le considera indezirabile (cum ar fi cercetarea lui Virgil Nemoianu, The Taming of Romanticism, 1984), cartea a ieșit pe piață într-un moment nefavorabil discuțiilor aprofundate despre canonul istoric al literaturii române. La începutul lui 1990, toată lumea – inclusiv criticii și istoricii literari – făcea politică în România, și pe bună dreptate.
În al doilea rând, după cum observă Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, la noi nu există, de fapt, o piață a cărții de istorie literară: critica de întâmpinare se ocupă cel mult de cărțile de critică și eseistică, iar critica universitară, exercitată în publicațiile academice, nu are nici o audiență și nu joacă nici un rol în receptarea literaturii.
De aceea, o a doua ediție a cărții, în condiții măcar mai clemente pentru dezbaterea literară, se impunea. Cu atât mai mult, cu cât, intrând în bibliografia universitară, Din secolul romantic a reușit, totuși, să influențeze felul în care citim astăzi secolul al XIX-lea. Anumite concluzii care rezultă din cartea lui Mihai Zamfir ar trebui, însă, duse până la capăt în reevaluarea „moștenirii” acelei epoci în care a început aventura modernă a culturii noastre.
Evident, după cum rezultă chiar din primul capitol al cărții, Eseu despre secolul al XIX-lea, cercetarea lui Mihai Zamfir nu se edifică pe un teren gol. Cărțile lui Paul Cornea (Originile romantismului românesc, 1971) și Virgil Nemoianu au schimbat radical modul în care este percepută apariția romantismului și morfologia acestuia în Țările Române, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Dar aceste cercetări nu s-au ocupat decât marginal cu canonul estetic al perioadei. Mai exact, cu schimbarea punctului de greutate, dinspre poezia pașoptistă înspre alte genuri (în special proza memorialistică și de călătorie), mai susceptibile să ofere interpretului de azi orizonturi estetice.
De altfel, să nu uităm că această operațiune de schimbare de paradigmă canonică este o restanță foarte veche a literaturii noastre. Încă din O cercetare critică asupra poeziei române la 1868, Titu Maiorescu sesiza enorma discrepanță între prestigiul public de care se bucurau poeții pașoptiști (Ion Heliade-Rădulescu, Gheorghe Asachi, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Grigore Alexandrescu, Alecsandri cel de dinainte de Pasteluri) și valoarea estetică propriu-zisă a creației lor. Cu toate acestea, nici măcar apariția modelului eminescian (cel care, cum spune G. Călinescu, dă adevăratul sens al romantismului românesc), urmat de rapida schimbare de orizont produsă de simbolism, nu a reușit să schimbe prea mult perspectiva istorico-literară asupra primei părți a secolului romantic. Locul central în canon – după cum o atestă programele de studii din universități, dar și tot mai firava „curriculă” preuniversitară – continuă să fie ocupat de poezia pașoptistă, care este, în realitate, capitolul cel mai perimat al operei unei generații, altminteri, extrem de interesante și de importante în istoria literaturii române.
Cartea lui Mihai Zamfir rescrie, așadar, ca un palimpsest, istoria literară a secolului al XIX-lea, prin câteva decupaje de adâncime, „fixate” în ramă, pe de-o parte, de eseul introductiv, iar pe de alta, de capitolul final, Eminesciana (mai ales ultimele două studii, Constituirea mitului eminescian: glose despre un mit modern, respectiv, Eminescu și secolul al XIX-lea).
Istoricul literar nu procedează, totuși, demiurgic, demolând vechiul canon și punând în locul lui un altul, complet diferit: cunoașterea profundă a epocii l-a înzestrat cu o vizibilă admirație intelectuală față de acești „pionieri” ai literaturii moderne la noi, cu toate limitele lor prea-omenești. Sensul demersului lui Mihai Zamfir este, mai degrabă, cel de translare a canonului, dinspre un gen care, în pofida unui secol și jumătate de venerație, nu a produs decât puține realizări incontestabile (poezia), înspre un altul care, deși cunoscut în mare, nu a fost decât prea puțin cercetat cu adevărat (proza memorialistică, de călătorie, epistolografia și chiar memoriile politice din atât de numeroasele exiluri pașoptiste). Metoda istoricului literar este deja cea care va face dată în anii din urmă, când a fost aplicată, în Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (2 vol., 2011, 2018), la scara întregii noastre literaturi. Este vorba de stilistica diacronică: un concept curajos, chiar polemic, pe care Mihai Zamfir îl definește – mai amănunțit decât în Scurtă istorie… – în Eseu despre secolul XIX-lea, acolo unde propune o reconfigurare istorico-literară bazată nu pe mai vechile noțiuni de „spirit romantic” sau de „saeculum”, ci pe „amprenta” stilistică. Necesitatea substituției este dublă: mai întâi, pentru că noile cercetări (în primul rând cartea fundamentală a lui Nemoianu, Îmblânzirea romantismului, dar și mai vechea sinteză a lui Paul Cornea, Originile romantismului românesc) au schimbat perspectiva asupra cadrului european în care se situează romantismul românesc, iar apoi, deoarece, cum spuneam, amintita schimbare de paradigmă internă, în receptarea romantismului nostru, de fapt, încă nu s-a produs.
Aș mai adăuga un element de contextualizare. Să nu uităm că, tipărită, dar oprită de la difuzare în ultimele săptămâni ale regimului ceaușist, cartea a fost elaborată într-o atmosferă literară tot mai cenușie, mai conservatoare și mai închistată: aceea a finalului de deceniu al nouălea. Mihai Zamfir a avut dintotdeauna, ca istoric literar, talentul de a refuza ideile primite de-a gata (chiar când au o aparență de bun-simț) și de a cerceta câmpuri literare demult acoperite de prejudecăți. Viziunea alternativă i se pare de-a dreptul obligatorie, mai cu seamă în epoci cum a fost cea încheiată, din fericire, în 1989.
Astfel, el operează recuperări spectaculoase, față de discursul oficial, extrem de închistat, atunci, în prejudecăți naționaliste. C. A. Rosetti, execrat de Eminescu („bulbucații ochi de broască”) sau Gheorghe Sion, ridiculizat de Maiorescu, sunt recitiți din perspectiva tiparului stilistic romantic, vizibil nu atât în poezia lor, cât în proza confesivă. Mihai Zamfir utilizează cu multă subtilitate pendularea între estetic și documentar, ca și între stilistica voluntară și cea involuntară, într-o hermeneutică literară funcțională care caută să surprindă în text qualia romantică.
Dar nu numai proza suportă o reinterpretare plină de creativitate critică. Și poezia romantică este recitită cu un ochi proaspăt, în studiul Retorica poeziei primului romantism (a se remarca, din nou, refuzul criticului de a călca pe căi bătătorite și predilecția sa pentru teritorii sau cauze literare dificile). Nu întâmplător, capitolul central al cărții se încheie, premonitoriu, cu o splendidă relectură, din aceeași perspectivă a stilisticii romantismului românesc, a poeziei lui Andrei Mureșanu, Un răsunet: după numai câteva zile de la apariția cărții, aceasta va deveni imnul de stat, Deșteaptă-te, române!, al noii Românii democrate…
Sunt repere obligatorii pentru oricine se ocupă de secolul al XIX-lea studiile Exilul romantic și Din romantismul extremist. Primul configurează un topos literar și chiar existențial esențial al epocii, cel de-al doilea, o trăsătură spirituală care, chiar dacă e marginală în evoluția lumii românești în secolul al XIX-lea, face parte din însuși ADN-ul liberalismului romantic, la noi.
Carte de autentic curaj intelectual, în momentul în care a fost elaborată, Din secolul romantic s-a transformat, în timp, în ceva mai profund decât o colecție de studii de istorie literară. După cum ne avertiza, sibilinic, autorul încă din primele rânduri ale prefeței la ediția I, în măsura în care ne putem „citi” epoca în filigranul epocilor anterioare, studiul secolului al XIX-lea românesc ne poate spune ceva profund despre cum ne situăm acum în lume, în împrejurări similare celor de atunci, prin comparație cu înaintașii noștri. Iar cel mai mare câștig al cărții, pentru mine, cel puțin, este o panoramă vie, fascinantă, a unui secol al XIX-lea românesc care, în pofida stângăciilor începutului, a avut, în textele celor care i-au dat viață, demnitatea culturii autentice și jubilația unei vieți trăite la o înaltă temperatură spirituală.