Pomana de la catedrală

Imediat după ce șocul emoțional cauzat de incendiul de la Catedrala Notre-Dame a fost atenuat, liantul social și afectiv ce părea să-i reunească pe francezi s-a rupt, deoarece în mass-media s-au canalizat multe discuții împotriva consistentelor donații. Grație ajutorărilor, s-au strâns mult mai mulți bani decât ar fi trebuit pentru restaurarea celebrului lăcaș de cult, a cărui sfințenie nu le mai spune mare lucru multora dintre francezi. Miloșii din mass-media care îi plâng pe defavorizații de tot felul i-au acuzat pe cei bogați cu dare de mână de generozitate selectivă. Astfel, „formatorii de opinie“ s-au trezit ei înșiși mari filantropi, foarte bine intenționați – într-un stat asistențial model, așa cum este Franța – atunci când este vorba despre administrarea banilor altora. Ei au încercat să redirecționeze elanurile de generozitate (mai mult sau mai puțin interesate, dacă luăm în calcul reducerile de impozit pentru donatori), care nu pot fi comandate/condamnate în niciun fel, pentru simplul motiv că fiecare face cu banii săi ceea ce crede de cuviință.

Cel mai bun mijloc de a începe bine fiecare zi e următorul: la trezire, să te întrebi dacă în ziua res­pectivă poți face cuiva plăcere, fie și unui singur om. Dacă așa ceva ar putea fi admis pentru a înlocui obiceiul reli­gios al rugăciunii, toți ar avea de câș­tigat din această schimbare“ – spunea Nietzsche în Omenesc, prea omenesc. Citind cele spuse de celebrul filosof anarhist în intenția sa de a croi o cale regală pentru emancipare a individului în condițiile „morții lui Dumnezeu“, pot ajunge la următoarea aserțiune: nepătrunșii de fiorul sacralității, care nu cred în puterea rugăciunii religioase, ar trebui să le îngăduie credincioșilor sau ateilor călăuziți de imboldul carității să facă asemenea acte de generozitate în deplină libertate. Ar fi omenesc, chiar prea omenesc, dacă i-ar lăsa în plata Domnului.

Apărătorii marginalilor aduc în discuție figura lui Victor Hugo, care ar fi acum mulțumit să vadă eforturile tuturor generoșilor donatori gata să redreseze catedrala. Și aceasta deoarece se cunoaște rolul hotărâtor al lui Hugo în salvarea ei prin scrierea romanului eponim după ce fusese devastată și lăsată să se ruineze în urma iluminatei Revoluții Franceze. Dar ei și-l imaginează pe apărătorul nevoiașilor de odinioară că nu ar fi mai puțin mulțumit dacă s-ar face același lucru și pentru salvarea… „mizerabililor“. Și aceasta, vezi… Doamne, pentru că sunt nenorociri cu mult mai mari în lume și, în special, în Hexagon, decât distrugerea unei catedrale. Dacă ar fi familiarizați cu retorica eclezială despre Viața de Apoi, apărătorii din mass-media ai defavorizaților ar uzita și de alte argumente pentru „deturnarea fondurilor“ strânse în direcția pe care o vor ei: propovăduirea căinței, renunțare la bogățiile acestei lumi pentru a trăi în spirit de sărăcie, evitarea excesului de lux cu promisiunea unei viitoare vieți unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin. Astfel de argumente ce invită la spirit de caritare și la grija pentru marginali ar putea fi folosite și în susținerea marilor inițiative de restaurare culturală. Or, astăzi există în Franța, ca și în alte părți ale Europei, un buget insuficient alocat pentru întreținerea și restaurarea monumentelor naționale și edificiilor publice. Cred că în această arie ar trebui redirecționați niște bani, dacă tot este vorba să se facă „deturnare de fonduri“.

Franța este țara, nu numai europeană, care alocă de la buget cel mai mare procent asistenței sociale, peste 50 la sută, în condițiile în care și impozitele pe venituri sunt pe măsură de mari, ele ridicându-se aproape de același procent. Cât să se mai dea curs ajutorărilor de tot felul? Răspunsul asistaților sociali ar fi unul simplu, ca la îndemâna conului Leonida: „Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească […]“. Așa se explică faptul că un contribuabil de rând muncește în Franța pe rupte, iar cei care îi plâng pe asistați adresează îndemnuri proletare de tipul: „Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,/ Egală fiecare, și să trăim ca frați!“ Da, „égalité“, „fraternité“, dar trebuie imediat adăugat și „honnêteté“. Cum poate cineva pretinde ajutoare din partea unei instituții religioase pe care o consideră cu indiferență, dacă nu cumva o urăște cu toată sinceritatea, dorind – cu o trimitere eminesciană – numai umbra spinului la ușa creștinului? Direcționarea unei mari părți a bugetului de stat înspre scopuri de „binefacere“ socială are consecințe asupra aspectului general al țării. Deși serviciile de salubrizare își fac datoria ca întotdeauna, mitul Parisului este terfelit pe străzi murdare, chiar peticite și iluminate destul de slab, așa încât Orașul Luminilor riscă să fie numit cât de curând „Micul București“.

Biserica catolică s-a consolat de multă vreme cu ideea dispariției hegemoniei sale normative, iar statul republican nu se mai mulțumește, de tot atâta timp, doar cu o alternativă la guvernarea religioasă, „administrarea“ transcendentă fiind înlocuită definitiv de el cu votul democratic. Este ceea ce stă în logica istoriei, numai că, atunci când votul nu mai slujește anumitor interese de grup minoritar, intervine puterea organizațiilor neguvernamentale și a principiilor corectitudinii politice. În fața unor asemenea acțiuni de forță ale minorităților, îmi vin în minte cuvintele aceluiași distrugător al idolilor, în general, și al moralei, în particular: „Cei puternici trebuie apărați de cei slabi“ (Nietzsche). Despre pariul lui Pascal în privința existenței lui Dumnezeu puțini au auzit, iar Biserica nu mai are mare autoritate în a îndrepta pașii cuiva spre credință și cu atât mai puțin în a-și impune dogma. Nu este locul aici de a schița procesul transformării puterii statale de la monarhia de drept divin la monarhia constituțională și până la democrația actuală. Însă pot spune rapid că astăzi cetățenii francezi nu vor să mai audă de niciun fel de reguli sau de norme, iar turnurile catedralei au devenit adevărate fantome care bântuie prin Europa. Puțini dintre cei care vor pomană de pe urma catedralei știu că ea nu este nici astăzi… terminată, turnurile frontale nefiind înălțate până la capăt, deoarece ar fi amenințat structura de rezistență a impunătoarei construcții.

Imediat după stingerea incediului, s-a deschis o anchetă în care au fost angrenați inițial câteva zeci de procurori. Oamenii legii au estimat că vor avea loc „des investigations longues et complexes“, întreprinse sub ipoteza generică „destruction involontaire par incendie“. Până aici s-a ajuns cu formularea prezumției de nevinovăție: la degradarea ei într-o pernicioasă discriminare pozitivă. Dacă se pleacă de la premisa că incendiul a fost involuntar, atunci pentru ce să mai fie investigațiile lungi și complexe? Și dacă se va dovedi că a fost un incendiu voluntar sau că – Doamne ferește! – a fost un act terorist? Să-i pici cu… ceară și francezii nu pronunță cuvântul „terorism“, deși istoria foarte recentă le-a oferit, din păcate, suficiente probe în acest sens. Cu numai câteva săptămâni înainte de incendiul din Săptămâna Patimilor catolice, au fost vandalizate și pângărite biserici din Nîmes, Dijon, Yvelines și Lavour. Toate acestea s-au întâmplat într-o republică („fille aînée de l’Église“) în care dreptul la credință (inclusiv aceea catolică!) este garantat. În ultimul timp, o membră a unei rețele (nu îndrăznesc să spun de care) se află în faza finală a judecării pentru tentativa de a incendia, în urmă cu trei ani, Catedrala Notre-Dame din Paris, încercând să se „slujească“ de un autoturism încărcat cu un set de canistre cu benzină.

Se aduc mereu ofense creștinismului în Franța, al cărui etos este considerat a fi cel puțin vetust, dacă nu chiar ridicol. Aici s-a ajuns cu convertirea inversă, care a schimbat complet raporturile dintre omul care credea în cer și individul care nu mai crede în nimic. Franța a văzut cum se stinge sub ochii ei, fără să sesizeze cu adevărat consecințele acestui fapt, credința în mântuire. Aproape nimănui nu-i mai pasă că în construcția catedralei s-au pus pasiune, voință, risc și ani întregi de viață, într-un impresionant schimb de ștafetă, abia după vreo cinci generații ajungându-se la grandiosul final. Necredincioșii de pe malurile Senei par a fi și ei de părerea unui Marin Preda deloc impresionat de măreția goticului când a văzut Parisul: „mai dă-i în mă-sa cu catedrala lor cu tot…“ (cf. Eugen Simion, Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian). Nici nu au cum să gândească altfel ființele lipsite de sentimentul credinței și cu sufletul ce pare asemănător unei catedrale părăsite.

Cloșarzii de astăzi nu știu că numele li se datorează acelor săraci ai străzii de altădată care erau chemați de oamenii bisericii să tragă clopotele atunci când era nevoie și, drept recompensă, primeau de pomană mâncare și băutură. O ipotetică propunere de a-și asuma faptic numele pe care îl poartă prin tragerea din nou a clopotelor li s-ar părea astăzi ofensatoare, cu atât mai mult, cu cât de jur-împrejurul catedralei cerșitul este interzis. Am văzut, într-un film documentar despre catedrală, cum, printre altele, polițiștii au trebuit să alunge de pe parvis doi cetățeni de etnie rom(ân)ă puși pe milogeală în locuri nepermise. Interesant mi s-a părut faptul că polițiștii nu numai că își cunoșteau de la distanță rubedeniile de gintă latină, ci și că învățaseră cuvinte românești pentru eficientizarea comunicării, precum ar fi „– Buletin!“ și „– Du-te repede!“ (pentru conformitate, a se vedea pe you tube minutul 20 al documentarului „Notre-Dame de Paris: A l’ombre des tours de la cathédrale“).

Președintele Franței a declarat de pe parvisul catedralei, când aceasta era încă în flăcări, că va fi refăcută în cinci ani, gândindu-se, probabil, la întâmpinarea cum se cuvine a Jocurilor Olimpice din 2024, care vor avea loc în capitala Franței. Nu-mi dau seama dacă totul se va termina în mai puțin timp (cincinalul în patru ani și jumătate!) sau dacă va dura mai mult. Știu însă că Notre-Dame nu înseamnă doar o construcție în piatră a turnurilor, a bolților, a arcbutanților, a statuetelor sau a garguilor, ci și un simbol al memoriei colective pentru creștinătatea occidentală. O întrebare va rezista, ca un fel de cheie de boltă a arhitecturii religioase: va mai fi acest triumf în piatră al credinței un lăcaș de închinăciune sau doar o operă de artă, de istorie și de cultură? Răspunsul la această întrebare va marca diferența dintre „a crede în a crede“, „a crede că crezi“ și „a spera că crezi“.