Nașterea Noului Testament

Cum ne mai tentează astăzi istoria timpurie a creștinismului? Dar personajul Iisus? În consens cu spiritul tutelar al zilelor pe care le trăim, ar fi răspunsul corect. Perspectiva de-acum este una senzaționalistă, altoită pe o curiozitate de voyeur, sub obsesia adevărului de dincolo de adevăr. Iisus este prizat sub un nou brand, de preferință cool, distribuit, musai, într-un story amoros, iar apostolii pot fi scoși din umbra densă a indiferenței publice doar supuși psihanalizei, ca frustrați, sociopați sau misogini incurabili. Tot acest ambalaj al receptivității sub semnul devianței, al nevroticului, este rupt doar de Paște și de Crăciun, când tot neamul se dedulcește cu simbolistici siropoase, simte enorm și vede monstruos, între cozonaci, piftii și drob de miel, udate cu țuici și vin, după caz și sezon. Crești­nismul este la promoție, cu discount copios și-un eventual bo­nus, sub obli­ga­ția vizitării vreunei mănăstiri, fapt dovedibil pe Instagram și fb.

O ieșire din patologiile tipului de cunoaștere tocmai sugerat ne propune Arthur G. Patzia. Cartea de față evită orice abordare atracțioasă, riscând chiar acuza de didacticism, de expunere pedantă a chestiunilor legate de prealabilul/ contextul istoric, de izvoarele, de elaborarea și de răspândirea Noului Testament. Amatorii de enigme, de scenarii sf, sunt descurajați chiar din textul ce prefațează opul, imediat ce sunt indicate țintele, dintre care cea atent luată în cătare este deslușirea modului în care „spusele lui Isus, tradițiile bisericii Primare și cugetările unor scriitori, cum ar fi Pavel sau alții“ au constituit proteina noului legământ. Nașterea Noului Testament este o propedeutică propusă în vederea unui adecvat și profitabil studiu al Scripturilor, fără o alonjă de persuasiune capabilă să recolteze prozeliți, ci mai degrabă cu pretenția de-a se constitui într-un material prob, expozitiv, la dispoziția studenților teologi. Dacă acceptăm ceea ce-și propune să fie, fără pretenții de-a incita la ipoteze expresioniste sau la judecăți iconoclaste, autorul izbutește să ne mulțumească, în numele unui profit de cunoaștere rezonabil.

Noul Testament este abordat în câmpul unei raționalități stricte, fără apelul la nicio mistică subiacentă, la retorici ecleziale sau sub egidele unor credințe gata să-și expună în vitrine dogmele, sub un ecleraj orbitor. Tensiunea textuală este uniformă, temele înfățișate își dezvoltă argumentele și-și țes „intrigile“ neașteptat de coerent și deductibil, ca și când n-am avea de-a face cu una dintre cele mai obscure sau născătoare de polemici și războaie chestiuni din întreaga istorie a umanității. Intenția prioritară nu este aceea de-a convinge prin speculații sofisticate, ci te pune în situația de-a ști lucruri verificate și de-a asuma ipoteze de lucru în numele unor argumente logice și în perspectiva unor concluzii ce nu-ți răpesc dreptul de-a crede altfel. Oricum, ne găsim într-un spațiu al interpretărilor foarte diverse, din moment ce informațiile certe, originare, sunt puține sau lacunare, hermeneutul având de făcut interpolări și de avansat scenarii într-un regim de prohibire a fanteziei și de încurajare a spiritului analitic. Arthur G. Patzia este prudent atunci când itinerează o zonă care ne duce cu gândul la Călăuza lui Andrei Tarkovski, atent, totuși, să deviruseze o cale de abordare mai tot timpul cu risc maxim de derapaj speculativ, înspre miraculos și mistic. De aici premisa profesorală, ideea de a câștiga credibilitate prin aplomb auctorial, specific celui de la catedră, aureolat de prestigiul expertului, fără instigare la stranietăți de ambianță.

Evangheliile sunt texte provenite din tradiția orală, așa cum s-a constituit ea în primele două secole de la nașterea lui Iisus Cristos, în Iudeea, având drept scop nu atât o biografie a Mântuitorului, ci repertorierea cuvintelor acestuia, discursul cristic împărtășit ucenicilor, pentru ca mai apoi să devină o colecție de pilde și învățături cu mare impact moral și propovăduitor. Marcu, Matei, Luca și Ioan sunt aducătorii veștii celei bune, în baza căreia se distinge între vechiul legământ (încheiat între Dumnezeu și Israel, prin mijlocirea lui Moise – Vechiul Testament), respectiv legământul mijlocit de Iisus, anunțat de Evanghelii și întregit de Faptele apostolilor, Epistole și Apocalipsa lui Ioan, conținând 27 de scrieri canonice. Autorul înfățișează pe larg modul în care tradiția orală s-a cristalizat, utilizând limba greacă uzuală, în texte sub formă de suluri, din papirus sau din pergament, iar mai apoi codex-uri. Nu este trecută cu vederea modalitatea prin care Noul Testament ajunge la o formă elaborată, la sfârșitul secolului al IV-lea, după eforturi stăruitoare de supunere la canon. Tocmai analiza manierei de constituire a canonului, distincția între textele considerate autentice în raport cu personajul central, Iisus, respectiv cele apocrife, excluse din corpusul neo-testamentar, constituie partea cea mai valoroasă a cărții. Sunt înfățișate motivațiile pentru care Evangheliile au devenit documente fondatoare ale Bisericii Primare (în lipsa celor autografe, pierdute), alăturându-li-se epistolele, mai ales cele pauline, într-un efort pragmatic de susținere a doctrinei creștine și de întărire a ei în fața ereziilor, a gnosticismului, mai ales. Analiza de text, chestiunile legate de scrierile pseudonimice, diferențele de mesaj de la o evanghelie la alta, de ce Marcu și Luca, fără a fi avut statutul de apostoli, s-au bucurat de privilegiul de a-și vedea textele canonizate sunt tot atâtea abordări într-un orizont al interpretărilor cât mai riguros cu putință. Marile întrebări cu privire la biografia lui Iisus, la Maria Magdalena, la noile perspective deschise de textele descoperite la Nag Hammadi sau Qumran nu constituie un imbold pentru eventuale răspunsuri, tocmai pentru că discuția despre canon este una tehnică, iar cea despre Noul Testament, în ansamblu, nu caută clamoarea polemică, limitându-se la consemnarea unor fapte și la conturarea unor personaje pe baza informațiilor cât mai puțin atinse de controverse. Este pomenit, doar tangențial, Dan Brown (Codul lui Da Vinci), iar un subcapitol este dedicat lui Bart D. Ehrman, unul dintre cei mai rebeli analiști ai creștinismului timpuriu, cu aplicație pe textele apocrife, căruia i se recunosc anumite merite.

Cel puțin două judecăți de valoare emise sunt esențiale pentru evaluarea sinoptică a cărții. Prima se referă la faptul că Noul Testament a fost un „text viu“, dezvoltat și constituit într-un mod liber, fără constrângerile unor ucenici și propovăduitori afectați de interese și pre-viziuni, ci doar sârguincioși până la fanatism în a consemna fidel toate mesajele cristice, într-un efort de anamneză și de reproducere copleșitor, pe parcursul primelor două secole. A doua judecată se referă la întreaga Biblie, considerată a fi un document cu dublă inserție: pe de o parte, caracterul inspirat divin, prin faptul că ipostaziază relația dintre Dumnezeu și om, iar, pe de altă parte, caracterul uman, prin faptul că relația respectivă ia forme și se împlinește într-un cadru istoric, prin tipare bimilenare de cultură și de civilizație.

Doi agenți de influență spirituală au marcat Occidentul. Amândoi au ajuns să fie ceea ce sunt prin colportaj, fără să fi scris un rând: Socrate din Atena și Iisus din Nazareth. Dialogurile lui Platon și Noul Testament mărturisesc despre ei. În ce îl privește, Arthur G. Patzia își focalizează expunerea pe rolul asumat de Pavel, aducându-l la rampă. Cel mai mare teolog creștin al primului veac, cel căruia i s-a revelat Dumnezeu pe drumul spre Damasc, provocând cea mai răsunătoare convertire din istoria lumii, s-a dovedit a fi un „factor secund“ decisiv: „Fără zelul său misionar, fără grija sa pastorală și fără teologia elaborată în epistolele sale, creștinismul ar fi rămas probabil o simplă sectă derivată din iudaism“ (p. 107). Iată un elogiu adus celui care a dus cu geniu „povestea“ mai departe, impunând-o, în ciuda oricăror așteptări, dacă ar fi să ne imaginăm un sondaj de opinie din vremea lui Pilat, cu rezultate sociometrice care l-ar descuraja astăzi pe orice chief de campanie electorală. Cel devenit din Saul din Tars Pavel este, fără discuție, autorul unui marketing de imagine inegalabil.