Metoda criticului fără metodă

Lucian Raicu – 85 de ani de la naștere

În pofida titlului uneia dintre cărțile sale cele mai cunoscute (Structuri literare, 1973, distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Lucian Raicu a fost, între criticii șaizeciști, cel mai reticent la ispitele structuralismului și, în general, ale noilor metode de lectură. Reticent, nu opac: drept dovadă, tocmai faptul că rezervele sale față de „terorismul metodei”, exprimate cu pasiunea pentru literatură pe care o punea în tot ce făcea, au fost confirmate în timp. Astăzi, respectivele metode sunt o tristă ruină a dogmatismului spiritual, sub care, din păcate, e îngropată și interpretarea literară…

Critica lui Raicu, însă, și cărțile sale au rămas actuale. În special cele în care criticul s-a confruntat cu un clasic, universal (Gogol sau Fantasticul banalității, 1974) sau național (Liviu Rebreanu, 1967, Nicolae Labiș, 1977), și a avut timp pentru ceea ce Nicolae Manolescu spune că îi place cel mai mult. Și anume, lectura lentă, „cotrobăiala” prin pivnițele textului, cu o pasiune care se vede tocmai în încetineala cu care criticul degustă opera. Făcând apel la termeni din recuzita „noii critici” – cum ar fi cel de structură, ori cel de fantastic –, el nu împrumută și accepțiile în care aceasta îi utilizează.

Astfel, în Gogol sau Fantasticul banalității, criticul îl citește pe marele rus conștient de teoria lui Tzvetan Todorov, dar pornind nu de la tipologia fantasticului, ci de la realitatea concretă a textului. Lectura sa este, cum spune același Nicolae Manolescu, o experiență spirituală. Sau, eventual, după cum sugerează el însuși în titlul unei alte cărți, o formă de viață. Raicu trăiește, prin interpretare, nașterea și constituirea operei ca sistem de semne, pe care hermeneutica sa lentă, atentă și minuțioasă le examinează pe toate fețele. Exercițiul critic este cu adevărat o reconstrucție a operei într-un alt limbaj, cel al interpretării, și numai așa, el este și o justificare estetică.

Component esențial al criticii șaizeciste și, totodată, al marii echipe de la România literară, Lucian Raicu a jucat un rol important în decantarea valorilor autentice, după deceniul realist-socialist, și în apărarea criteriului estetic, atât înainte de stabilirea sa în Franța, în 1986, cât și după aceea. Strălucit critic de poezie, în cronica de întâmpinare, dedică spații ample mai ales prozatorilor, în cărți rămase de referință. Debutul editorial târziu (în raport cu cel publicistic, survenit în 1952, la numai 18 ani), este rezervat întâlnirii cu un mare prozator interbelic, Liviu Rebreanu. A fost prima interpretare critică modernă a lui Rebreanu, fără să fie o aplicare a metodei structuraliste care atunci ținea capul de afiș, în Europa, ca și în România. Modernă prin prospețimea ochiului critic și prin aceea că îl punea pe întemeietorul romanului românesc în relație nu cu proza sămănătoristă de la 1900 sau cu naturalismul lui Slavici, ci cu marii romancieri europeni. Relație care nu este nici ea de factura comparatismului de secol XIX, adică pe baza teoriei influenței, ori a circulației temelor și motivelor. Comparația se află, în realitate, sublimată în privirea criticului, subțiată și rafinată tocmai ca urmare a experienței moderne a literaturii.

Mi se pare puțin straniu că nu s-a observat în ce măsură refuzul abordării formale a literaturii, la Raicu, echivalează cu un subtil act de curaj și cu un manifest împotriva uniformizării comuniste. Nu numai pentru că principalii exponenți ai „noii critici” erau comuniști de toate orientările, de la marxiști la maoiști. În primul rând, pentru că abordările formaliste reduc opera la o structură supra-individuală, dezumanizantă, abolind creatorul și minimalizând creativitatea. Pretinsul lor „nou umanism” e un anti-umanism, sau, și mai grav, un pseudo-umanism al omului nou. Lucian Raicu le opune pasiunea pentru literatură, pentru Marele Scriitor, și critica înțeleasă ca o devoțiune față de actul de creație. O devoțiune, se-nțelege, lucidă și responsabilă, cu atât mai mult, cu cât ea se exercită într-un câmp de valori. Raicu este, cum spune Nicolae Manolescu în frumosul portret pe care i-l face în Istoria critică a literaturii române, un om al ideilor, al disociațiilor, al speculațiilor. Care nu acceptă sub nici un pretext reducerea literaturii la o expresie impersonală a „gramaticalității” intrinseci a limbajului, după cum nu acceptă nici reducerea actului critic la o îndeletnicire notarială, de verificare a metodei. În epocă, mai ales în ultimul deceniu ceaușist – în care presiunea naționalistă și autarhismul regimului imprimau un aer tot mai uniform societății –, această atitudine critică a susținut puternic rezistența față de ideologia dominantă. În ultimă instanță, tocmai acest tip de atitudine ne-a ajutat să ieșim din totalitarism cu o literatură autentică și cu o ierarhie critică validă.

Raționalist, în esență, Lucian Raicu are și o bună doză de relativism. Actul său critic se oprește, câteodată, în fața marii opere, conștient fiind de limitele interpretării în raport cu ilimitarea funciară a creației: este adesea citată, simptomatic, ezitarea sa declarată în a se confrunta cu modelul eminescian, tocmai el, unul dintre cei mai dotați critici de poezie pe care i-am avut în secolul trecut. Acest relativism are o funcție de temperare a militantismului și de prezervare a unui anumit ceremonial, a unei anumite emoții a apropierii de creație.

Este semnificativă, în acest sens, monografia pe care i-a consacrat-o fostului său coleg de la Școala de Literatură „Mihai Eminescu”, Nicolae Labiș. O carte aprioric dificilă, atât din cauza amestecurilor din poezia lui Labiș (între naivități copilărești și intuiții de mare autor, între momente de curaj estetic și nu puține concesii făcute realismului socialist), cât mai cu seamă din cauza dificultății de a vorbi despre un zbor frânt ca despre o traiectorie încheiată. Calea pe care o alege criticul este cea de identificare a nucleului creator labișian, a „tiparului” poetic responsabil de tot ce a avut mai bun poezia acestui tânăr atât de tragic și de stupid plecat dintre noi.

Mi-a plăcut întotdeauna la Raicu și refuzul de a îmbrăca „roba” judecătorească, spre a-și prezerva libertatea lecturii de plăcere. Dumitru Micu, în Istoria literaturii române, de la creația populară la postmodernism (2000), spune chiar că funcția „represivă” a criticii, cea de respingere a non-valorii, Raicu o exercită „numai indirect, prin ignorare a «nimicului care nu poate fi comentat»”. Mai puțin diplomat în raport cu activitatea de cronicar a colegului său de la România literară, Nicolae Manolescu este de părere că „servituțile genului îl dezavantajează ș…ț Cronicile lui Lucian Raicu pot fi corecte și profunde, dar n-au eficacitate.”

În realitate, dacă n-au avut, în constituirea ierarhiilor literaturii contemporane, impactul pe care l-au avut cronicile lui Nicolae Manolescu însuși, cronicile lui Raicu au fost cât se poate de eficiente în întreținerea prestigiului și independenței criticii literare la noi. Ca și al unui mit al literaturii, pe care, din păcate, societatea de după 1989 – poate și din vina noilor cronicari literari – l-a pierdut. Pasiunea conținută în cronicile sale era un extraordinar catalizator al pasiunii cititorului competent.

Remarc, în încheiere, o vizibilă absență a volumelor importante ale criticului de pe piața noastră de carte. Nici una nu a mai fost reeditată în anii din urmă, iar publicarea textelor sale pariziene, de după exilul din 1986, nu a avut, cred, ecoul scontat. Este o absență nemeritată nu doar din perspectiva valorii criticii lui Lucian Raicu, ci și din cea a sărăciei actuale a pieții noastre de idei critice. „Metoda” sa – adică reticențele față de rețetele universale de lectură, contrabalansate de inestimabilele reflecții asupra actului de creație (conținute în eseurile consacrate marilor prozatori) – este la fel de actuală astăzi, când creația este confundată cu divertismentul, autoritatea actului critic tinde să fie substituită de „rețele de influență”, iar literatura să fie redusă la o „carieră”, mai mult sau mai puțin lucrativă.

Avem, prin urmare, nevoie în continuare de Lucian Raicu.