Lou Marinoff: Platon, prozacul, religia și medicina pentru suflet

Doctor în Filozofie, Lou Marinoff este președintele fondator al Asociației Americane a Filozofilor Practicieni. El este, de asemenea, autorul succesului internațional Înghite Platon, nu Prozac!, tradus în douăzeci de limbi și vândut în 75 de țări. În limba română, la Editura Trei, Lou Marinoff are traduse următoarele titluri: Înghite Platon, nu Prozac! ; Întrebări fundamentale. Filozofia îți poate schimba viața ; Puterea lui Tao. Cum să-ți găsești liniștea în vremuri tulburi.

Lou Marinoff a fost, de curând, și în România; interviul de mai jos a fost realizat la București, la finalul lunii aprilie, a.c.

Cristian Pătrășconiu: De ce e filozofia așa de complicată sau de ce pare că e așa de complicată?

Lou Marinoff: Ar fi cel puțin două motive. Unul: lumea însăși este complicată. Apoi, noi, filozofii avem și un dar foarte special – luăm orice și îl complicăm. Chiar și cel mai simplu lucru de pe lume îl putem face foarte complicat. În ce mă privește, eu fac opusul – și pesemne că și de aceea sunt cărțile mele foarte populare: iau lucruri foarte complicate și le simplific astfel încât să le poată înțelege cât mai multă lume. Putem, cred, reformula: filozofia pentru filozofi este complicată, dar cea despre viața de zi cu zi nu este atât de complicată.

C.P.: Și, în aceste condiții, cum putem face ca filosofia să fie practică?

L.M.: De ce să o facem așa? Orice om se confruntă în viața lui cu momente în care își pune întrebări grele, în care are dificultăți majore, trece prin schimbări, are decizii importante de luat – iar filozofia îl poate ajuta exact în acest sens. Cărțile mele, de altfel, conțin foarte multe studii de caz care sunt ilustrate și, poate, chiar rezolvate de o idee sau alta a unui filozof.

C.P.: De ce e bună filozofia? La ce folosește ea?

L.M.: Cred că este bună pentru a trăi o viață de calitate.

C.P.: Care sunt diferențele majore între filozofia practică și psihoterapie?

L.M.: Filozofia, pe de o parte, este o disciplină și o activitate educațională, pe când psihoterapia nu e tocmai așa ceva. Psihoterapeuții tind să se considere pe ei înșiși ca pe niște medici, pentru că, atunci când vorbesc în limbajul lor de specialitate spun că „este ceva în neregulă“ cu persoana supusă unei psihoterapii. Ei spun că e vorba de ceva care trebuie reparat, fie că e vorba de depresii, de tulburări de anxietate. Or, noi, filozofii nu ne întrebăm așa – dacă e ceva în neregulă cu cel din fața noastră, ci, dimpotrivă, ce e în regulă, ce talente poate că nu ți le-ai dezvoltat cum se cuvine, ce am putea să facem pentru a-ți dezvolta aceste talente. Perspectiva de abordare este complet diferită. Și încă un lucru, pentru că întrebarea aceasta este una foarte importantă, mai ales când vorbim despre ceea ce îmi este la îndemână și ceea ce, practic, anume filozofia practică: sunt multe școli de psihologie și, desigur, sunt multe școli de gândire filozofică. Dar, în general, psihologii se concentrează pe emoții, pe ceea ce numim „afecte“. Pe când filozofia se concentrează foarte mult pe rațiune, pe puterea minții. Pe termen scurt, emoțiile tindă să aibă un impact foarte puternic, în sensul că o persoană care este profund dominată de emoții probabil că ar avea nevoie să vorbească cu un psiholog. Dar, dacă vorbim de perspectiva pe termen lung, aici vorbim despre lucruri care sunt – sau nu sunt – guvernate de rațiune și aici, practic, intervine filozofia.

C.P.: Găsiți și asemănări importante între cele două?

L.M.: Filozofia e veche de mai bine de două milenii și jumătate; noi știm că se face filozofie din vremea Greciei antice, a Indiei antice, a Chinei antice. Psihologia este mult mai tânără, ea apărând practic doar din secolul al 19-lea, astfel încât am putea spune că, pe undeva, aceasta este un copil, o fiică a filozofiei. Dar unde e terenul lor comun, unde anume se suprapun cele două? Simplu spus, există multe probleme care pot fi abordate atât dintr-o perspectivă psihologică, cât și dintr-una filozofică. Ca să continui cu ceea ce au în comun cele două, dacă ne uităm la tipurile de abordări din psihologie care s-au dovedit a funcționa foarte bine și pentru care se primesc chiar și finanțări guvernamentale, iată ce avem, la o privire rapidă: pe de o parte, abordarea cognitivă – care are rădăcini adânci în filozofie, pentru că vorbim aici despre dimensiunea cognitivă; apoi, abordarea existențialistă – și ea cu rădăcini în filozofia existențialistă; apoi – mindfullness-ul care vine, practic, din budism, din care a luat o părticică mica. Ei bine, și noi putem folosi toate aceste abordări – dacă ne e de folos o perspepectivă filozofică, ea nu trebuie să excludă una psihilogică.

C.P.: De ce Platon și de ce nu prozac?

L.M.: (râde) Poate că la unii oameni e invers: prozac și nu Platon. Și, dacă e așa, dacă prozacul e mai bun, mai util decât Platon, eu spun să îl ia. Bun… Pe de o parte, acesta este titlul cărții mele – al celei mai bine vândute dintre cărțile mele de până acum. Pe de altă parte, acest titlu se leagă de o tendință care este profund manifestă, cred că mai ales în societățile vestice, sper că în grad mai scăzut în România: și anume, această cultură a diagnosticării și a medicației care este extrem de răspândită. Cum apare o problemă, fie ea cât de mică, este privită ca o problemă psihologică, una căreia i se pune un diagnostic ca atare și căreia imediat i se prescrie medicație. Și nu e în regulă aceasta, pentru că nu toate acestea sunt probleme care trebuie să fie tratate prin medicație – și aici vorbim, de fapt, și despre o industrie care își dorește să facă bani, cât mai mulți bani. Când vorbim despre tratamente, putem să spunem că tratamentul bun este tratamentul adecvat. Cu alte cuvinte: dacă este nevoie de un medicament, sigur, acesta trebuie să fie administrat; dacă este nevoie de psihogolog, și în unele cazuri chiar e nevoie, trebuie mers la psiholog. Dar sunt multe, foarte multe situațiile care nu necesită intervenție nici prin psihoterapie, nici prin medicație. Sunt probleme care pot fi gestionate cu ajutorul filozofiei și al unui filozof. Nu o să spun, departe de mine acest gând, că medicina în sine este rea; nu este rea și eu mă bucur enorm de progresele uimitoare pe care le-a făcut aceasta în ultimele decenii. Dar medicina bună este aceea care e practicată pentru că e nevoie să fie practicată și nu pentru că există tot felul de companii farmaceutice care împing în piață tot felul de medicamente, pentru că vor să facă bani.

C.P.: De ce Platon și de ce nu Plotin?

L.M.: (rîde din nou) Ar fi putut să fie și Plotin. E o carte care pledează cauza filozofiei și, prin urmare, ar fi putut fi, în titlu și în argument, la fel de bine Plotin în locul lui Platon.

C.P.: În ce fel e diferit un filozof de un filozof practician?

L.M.: E o bună întrebare. A fost nevoie să facem o asemenea departajare. Pentru că, de regulă, atunci când aud de cineva că este un „filozof“, oamenii se gândesc că e, așa, cineva cu capul în nori, fără cine știe ce conectare la problemele practice. Din păcate, acesta este un rău pe care filozofia și l-a făcut singură în ultima sută de ani, în sensul în care s-a tot retras într-un turn de fildeș. De aceea, când cineva aude că X este filozof, va avea impulsul de a se gândi – cum o să vorbească el cu mine, cum o să mă înțeleagă el pe mine? De aceea a trebuit să insistăm să folosim această formulă – de „consilier filozofic“ sau de „practician al filozofiei“ – pentru a semnala că noi putem să facem ceva și chiar facem ceva , dar că acel ceva are legătură cu filozofia. Nu e prima oară când se întâmplă așa ceva, când avem nevoie de un mic truc de acest gen. În anii 1970 a apărut disciplina numită „etică aplicată“ – diferită de teorie – și oamenii au venit către ea în număr semnificativ. Fiind vorba de etică aplicată, oamenii au înțeles că se poate aplica la diverse probleme – fie că vorbim de probleme biomedicale, de mediu, de afaceri și așa mai departe.

C.P.: Dar un filozof practician cum se deosebește el, în viziunea dumneavoastră, de un preot sau de un duhovnic?

L.M.: Chiar dacă nu îmi spuneați înainte de a începe înregistrarea că ați studiat filozofia, aș fi putut băga mână în foc că aveți ceva legătură cu asta, după câte delimitări, distincții și nuanțări m-ați invitat până acum să fac. (râde din nou) E și aceasta o întrebare importantă. Căci nu sunt cei trei termeni același lucru. Dacă ne uităm puțin în istorie, vedem că filozofia și teologia au foarte multe lucruri în comun. Bun, grecii sunt păgâni, dar, după apariția creștinismului, în interiorul teologiei putem regăsi foarte multe curente, foarte multe idei filozofice. Numai să ne gândim puțin la Augustin și la felul în care a preluat anumite idei de la Platon, de la Aristotel; și, de fapt, nu numai el. Într-o anumită măsură, deci, vorbim despre o suprapunere. Noi, de altfel, peste Ocean, chiar avem această profesie: preoți care fac și consiliere, pe care noi îi numim „consilieri pastorali“. Nu mă îndepărtez de sensul întrebării dumneavoastră – care e despre deosebire, despre distincție –, dar mai vreau să adaug încă ceva. Nu sunt deloc, dar deloc împotriva religiei. Dimpotrivă, sunt convins că religia le oferă oamenilor un fel de busolă morală – care este, am această convingere, foarte prețioasă. Un fel de instrucție morală, de educație morală. Și dacă iau ca exemplu societatea din Statele Unite, putem observa că aproximativ jumătate dintre cei de acolo sunt profund religioși și trăiesc după niște precepte morale, iar ceilalți care nu au deloc sau care au o foarte slabă conexiune cu religia nu au această busolă morală, sunt relativiști sau foarte relativiști. Religia, încă o dată, este, din punctul meu de vedere, extraordinar de importantă.

Revenind la diferențieri: cred că putem să facem aceasta în cel puțin două moduri. Unul este simplu: religia se bazează, în mare măsură, pe credință. Când ți-ai pierdut credința, putem spune că, practic, ți-ai pierdut religia. Pe de altă parte, filozofia este oarecum opusul, fiindcă se bazează foarte mult pe îndoială, pe dubiu. Trebuie să te îndoiești, trebuie să ai dubii ca să poți să vezi mai departe. Departe de mine gândul de a spune că trebuie mers într-o extremă sau alta. Din contră: cei care nu au nici un fel de dubii sunt fanatici, așa cum aceia care nu au nici un fel de credință tind să fie deprimați. E bine, cred, să existe pe undeva un fel de echilibru. În al doilea rând: am găsit un citat pe internet – nu știu exact cui aparține, în plus, pe internet poți să găsești multe citate atribuite în mod greșit. Așadar, nu știu cui îi aparține la origine acest gând, dar l-am împrumutat ca argument, căci mi-a plăcut și îl spun și studenților mei: filozofia constă într-o serie de întrebări al căror răspuns s-ar putea să nu îl găsim niciodată, pe când religia constă într-o serie de răspunsuri care ar putea să nu fie niciodată puse sub semnul întrebării.

C.P.: Cât poate dura, în medie, o consiliere filozofică eficientă? Cât de mult?

L.M.: În cazul meu, aș folosi mai degrabă termenul opus – cât de puțin? Abordarea de regulă aici, și preferința mea de altfel, merge în direcția unui termen scurt, cât mai scurt. Cred că cea mai lungă consiliere filozofică pe care am practicat-o a durat aproximativ un an, dar aceasta s-a întâmplat în mod cu totul excepțional. Ca frecvență medie, însă, este vorba despre o singură întâlnire pe săptămână sau chiar o dată la două săptămâni, pentru că persoanele cu care lucrez – cu care lucrăm, de fapt, și eu și colegii mei – sunt mai independente din punct de vedere emoțional, nu au nevoie de genul acesta de suport constant. Spre deosebire de noi, în psihoterapie există, adesea, o dependență emoțională puternică față de psihoterapeut, ca să nu mai spun că și psihoterapeutul poate ajunge să capete o dependență inclusiv financiară față de pacientul său. La noi, la cei care facem consiliere filozofică, este mult mai scurt; de multe ori se întâmplă să nu fie nevoie de mai mult de o sesiune. Sau de două ori, sau de trei-patru ori. Scopul nostru nu este să îi dăm ceva anume celui care beneficiază de consilierea noastră filozofică, ci să trezim acel „filozof interior“. Eu cred că în fiecare om există un asemenea filozof interior – la majoritatea oamenilor probabil că este latent, iar scopul meu este să îl trezesc. Dacă am reușit să fac aceasta, practic, clientul nostru nu mai are nevoie de noi și devine independent. Și aceasta se întâmplă, cum spuneam, de regulă după puține ședințe, mai cu seamă în cazul celor care au o predispoziție mai pronunțată spre autoreflecție.

C.P.: Care e schema/structura metodei dum­neavoastră de consiliere filozofică? Ce este PEACE?

L.M.: „PEACE“ nu e chiar metoda pe care o folosim; este mai degrabă un mod de a explica felul în care procedăm noi, cei care facem consiliere filozofică. De ce? Pentru că editorii din Statele Unite au vrut să avem ceva care să se poată formula în felul acesta scurt. Adesea publicul american are genul acesta de înclinație spre listă – cum să. Cum să te trezești în cinci pași, cum să te închei la șireturi în trei pași – uneori sunt ca niște copii cărora trebuie să le explici totul pas cu pas. Deci, nu e o metodă, ci o explicație a procesului de consiliere. Cât privește metodele, sigur, ele există. Dar metoda mea preferată este non-metoda, în sensul că fiecare persoană este nouă, este o minte unică în sine și nu am cum să știu dinainte cum anume vor evolua lucrurile, cum se va desfășura procesul acesta de explorare.

C.P.: Ce vindecă – dacă vindecă ceva – consilierea filozofică?

L.M.: Este medicină pentru suflet. Sau medicament pentru suflet.

C.P.: De ce se spune că ar fi „o terapie pentru cei sănătoși la minte“ consilierea filozo­fică?

L.M.: A fost un fel de joc de cuvinte când am spus aceasta. Acum sunt tot felul de sintagme care conțin acest termen – „terapie“: terapie prin artă, terapie prin dans, terapie prin muzică. Prin acest joc de cuvinte am vrut să atrag atenția asupra unui fenomen din Statele Unite care tinde să vadă bolile mintale ca fiind extrem de prezente acolo. La un moment dat se spunea că unul din 10 americani este bolnav mintal, apoi procentele au început să crească, 20%, 30%, cândva s-a vorbit chiar și de 80% și mă tem că va veni o zi când vom auzi și de 100%, dacă vom menține ritmul acesta de a cataloga. Ei bine, când am spus despre consiliere filozofică așa, că ar fi o terapie pentru cei sănătoși la minte, a fost și o modalitate de a opune rezistență acestui curent de gândire care tinde să vadă probleme/boli mintale aproape peste tot. Noi spunem, pe de o parte, că nu toți au o boală mintală; de asemenea, chiar și cei care nu au o boală mintală, ba poate mai cu seamă aceștia, au dubii, își pot pune întrebări și pot avea nevoie de ajutor în găsirea răspunsurilor.

C.P.: Și virtuțile consilierii filozofice? Care sunt, în viziunea dumneavoastră, marile virtuți?

L.M.: Toate virtuțile sunt mari, sunt mărețe. Noi ne propunem ca oamenii cu care lucrăm să gândească mai clar și să vadă mai clar situațiile în care se află, astfel încât să poată să își schimbe ei viața de o manieră pozitivă. De asemenea, vrem să îi ajutăm să se înțeleagă cât mai bine, cât mai profund – și pe ei, dar și lumea din jurul lor. Ce fac de obicei filozofii (râde). Și, ca feed-back din partea clienților, adesea ni se spune că le place foarte mult acest proces fiindcă simt că se deschide un spațiu, că se deschide o lume – e un spațiu în care se pot exprima, simt că sunt înțeleși și nu se simt judecați. Nu simt că ceea ce spun ei va fi urmat imediat de un diagnostic, de o judecată.

C.P.: Sunteți optimist cu privire la viitorul filozofiei? Va ieși ea din „bula“ aceasta a spe­cia­lizărilor tot mai înguste?

L.M.: Cred că nu doar în viitor, ci și în prezent se întâmplă lucruri foarte bune. Eu văd aceasta, văd cum crește numărul filozofilor practicieni nu doar în Statele Unite, ci în întreaga lume. Și sunt tot mai mulți tineri care sunt atrași de așa ceva, care vor să practice filozofia.

Traducere din limba engleză de Raluca Topală