Despre pătimirile celeste ale iubirii

Circumstanțele nu sunt tocmai îm­bietoare, dacă ținem cont de dimensiunile tomului, în contrast evident cu graba istericoidă a prezentului, apoi un al doilea amănunt îl poate descuraja pe cititorul avid de prospături – primul volum din Eros și agape a fost editat în anul 1930, iar al doilea în 1936. Doar că beneficiile și răsfățul vin tocmai de acolo de unde bursa făgăduielilor nu garantează, în prealabil, profitul facil. Anders Nygren este tradus în românește cu o carte-eveniment, în același timp savantă și speculativă, confirmând pe deplin faima de care se bucura în cercurile teologale (nu exclusiv protestante), dar și filosofice.

Teama că te afli în fața unei lecturi dificile, esoterice, din cauza conceptelor și dantelăriilor reflexive, mai degrabă pe gustul gânditorilor creștini habotnici, dispare treptat, după o introducere nu tocmai atracțioasă. Imediat apoi interesul se revigorează, prinde altitudine și nu se ofilește, în ciuda sutelor de pagini scrise la un nivel intelectual constant și solicitant prin densitate și profunzime. Oferta este înfățișată deschis: o călătorie pe tărâmurile bântuite de două concepte capitale ale creștinismului – eros și agape. Meticulos, atent să nu se rătăcească sau să-și înșele tovarășii momiți la drum, Anders Nygren explică sensul, semnificațiile celor două concepte ridicate la rangul de motive sau chiar de complexe ale gândirii. Pe de o parte, agape, față de care deslușim o anume simpatie, asemenea părintelui care își iubește, poate fără să știe chiar el de ce, una dintre odrasle, iar pe de alta eros-ul. Imediat după cristalizarea lor, pornește călătoria, pe un interval temporal deschis cu 400 de ani înainte de Hristos, continuat cu apostolii și împlinit apoi printr-un itinerariu presărat cu puncte de popas menite să desfete, grație personajelor ce se înscriu într-o galerie exclusivistă, până la Martin Luther.

Motivul agape se sprijină pe evangheliile sinoptice, iar mai apoi pe epistolele pauline și pe prima dintre cele ioanine, pentru a configura o ideologie creștină cu totul șocantă în raport cu mentalul antichității târzii, atât în formula ei iudaică, dar mai ales în cea elenistică. Pentru prima dată este propusă și se afirmă o formă de iubire ce aduce mai mult a nebunie și absurd, a impostură și șarlatanie, tocmai pentru că bruschează violent habitudinile mentale și etice ale vremii. În ea vede Anders Nygren „concepția de bază originală a creștinismului“. Iubirea spontană, „fără motivație“, fără limite și necondiționată, avându-l pe Hristos drept erou întrupat, agentul divin al Mântuirii, reprezintă nuca tare, nucleul unei religii ce-a început prin a ului și a stârni disprețul elitelor. Este un dispreț motivat tocmai prin tradiția atât de vie a iubirii platonice, a eros-ului, așa cum a fost el formulat în două dintre dialoguri – Banchetul și Phaidros. Deși au același sens, adică au drept referențialitate ideea de iubire, agape și eros par antinomice. Prima semnifică o iubire jertfelnică, venită de la un Dumnezeu care derutează și aruncă în confuzie orice ins rațional, atâta vreme cât noul legământ nu este față de credinciosul smerit, etic conform, ci față de cel păcătos, de individul rătăcit, nelegiuit. Creștinul cuminte are toate motivele să fie resentimentar, să se considere nedreptățit, discriminat negativ în raport cu semenul său vicios, asupra căruia se revarsă potopitor o iubire la care n-ar fi în drept și pe care adesea o ignoră. Tocmai de aceea, spune A. Nygren, agape a fost asemenea unui pârâu care, „chiar în istoria creștinismului, curge pe un făgaș extrem de îngust, iar uneori pare că se pierde cu totul“. Agape, ca iubirea teocentrică și descendentă, propovăduită cu înverșunare de către apostolul Pavel, în contrast cu mainstream-ul epocii și cu principiul după faptă și răsplată, ar fi condamnat creștinismul, spune autorul, „să-și ducă existența ca o sectă ascunsă“. Salvarea, impunerea unei religii în dauna mentalului colectiv, succesul unei morale a sclavilor, cum avea să acuze mai târziu Nietzsche, axată pe valorile umilinței și pe apologia celui slab, sărac și rău, aveau să fie posibile printr-un joc la două capete, prin apelul la celălalt motiv constitutiv. Direct spus, corabia cristică a prins vânt în pânze numai prin intervenția spectaculoasă a motivului eros, prin realizarea unui compromis și acceptarea ca ideile elenismului să argumenteze o iubire egocentrică, ascendentă, avându-și baza în om și ținta în Dumnezeu. Astfel, alături de convertitul Pavel, un al doilea personaj intervine și, la mai bine de 350 de ani de la moartea sa, influențează decisiv corpusul dogmatic creștin – Platon. Firește, Biblia îi ignoră complet numele, statutul său rămânând unul clandestin, acela de agent de seducție, grație teoriei privind iubirea, clasicizată deja, preluată și adaptată de părinții Bisericii la „secvența“ cristică. Astfel eros-ul intră în competiție cu agape și repurtează un succes istoric, contrapunând unui pârâu stingher un „fluviu larg ce se revarsă din albie, mătură totul în urma lui și, de aceea, nici nu poate fi stăvilit teoretic și încadrat sistematic“ (p. 33).

Cel de-a treilea motiv sau complex ideatic intim creștinismului, nomos, eminamente veterotestamentar, puternic până la epopeea lui Isus, este căzut oarecum în desuetudine, porunca iubirii și legământul lui Moise fiind eclipsate de agape și, imediat apoi, de eros. Lucrul acesta este vizibil și prin inventarul comilitonilor, al celor care au servit un model sau altul. Nomos-ul și-a găsit în Tertulian un adept aproape singular, raționalist și militant pentru o teologie a meritului (complet opusă ideii de agape). În ce îi privește pe Marcion, Irineu și Atanasie, cel puțin parțial, au propagat ideile evanghelice și epistolele pauline, apărând un concept al agape-i aflat în prima linie a bătăliei cu gnosticismul, relansând modelul descendent al căii spre mântuire, operațiune aflată în administrarea exclusivă a divinului și „negociată“ prin reperul sacrificial al Crucii. În schimb, motivul eros, ca iubire-dorință, nu a avut lipsă de aderenți, Plotin inaugurând un curent neoplatonic la care se vor racorda Origen, Clement (chiar dacă are unele puseuri de gândire sincretică și gnostică), Metodie și Grigore de Nyssa, nume de rezonanță dintr-un grup foarte influent în primele trei veacuri creștine.

Cele trei dogme esențiale – Dumnezeu, creator al cerului și al pământului; credința în Întrupare și în evenimentul Crucii; credința în învierea cu trupul –, toate scandaloase în raport cu gnosticismul și elenismul neoplatonic, au fost susținute, explică A. Nygren, în numele nevoii de a impune noua religie, mizând chiar pe exotismul ei conceptual. Iubirea creștină, ca eros ceresc, a fost definită sub patru specii: iubirea lui Dumnezeu (fundamentată drept agape), iubirea de Dumnezeu, iubirea aproapelui și iubirea de sine (ultimele trei fundamentate ca eros), polemicile fiind adesea aprinse, riscul ereziei crescut, iar procesul de sinteză între cele două modele ale iubirii, dominante și perene, înclinând în defavoarea conceptului prim și originar, cel al agape-i. Victoria elenismului este astfel asigurată, Platon, ca personaj „creștin“ camuflat, punând în defensivă ideologia apostolică paulină și ioanină.

Această bătălie doctrinară și-a găsit în Augustin o bornă exemplară. Sincretismul lui așază timp de un mileniu lucrurile în matricea dualității caritas-cupiditas, cu puternice inflexiuni neoplatonice. Caritas-ul devine regulativ în privința iubirii ascensionale, de tip creștin, iar cupiditas desemnează iubirea de lume și vremelnicie. Prima este ordonată și aducătoare de bine (Bonum), cea de-a doua este dezordonată și aducătoare de păcat și osândă. Totuși, iubirea de lume nu este complet supusă oprobriului, câtă vreme lumea însăși este o creație a lui Dumnezeu, fiind acuzată doar stăruința în bonum-ul acesteia, abandonul a ceea ce reprezintă summum bonum, adică celestul.

În sfârșit, Martin Luther este desemnat de către pastorul evanghelic luteran, autor al cărții de față, drept cel care a distrus întregul sincretism augustinian, propunând, prin Reformă, reabilitarea motivului agape și punerea la colț a întregii tradiții neoplatonice. Dubla predestinare (Calvin) tocmai își primea gura de oxigen și-și arma semeția în fața liberului arbitru Modelul ascensional al iubirii, căutarea lui Dumnezeu prin sfințenie și proiect anagogic sunt denunțate drept lucrări ale Diavolului. Astfel se încheie o aventură palpitantă, propusă ca gâlceavă între două figuri ale iubirii, esențiale în configurarea istorică a umanității creștine, erosul obștesc fiind abia invocat într-un subcapitol despre iubirea curtenească.

Eros și agape încântă și invită la meditație, ba chiar la o răzmeriță cu privire la manierismul vulgar, gregar și frivol specific unei civilizații pe care Mario Vargas Llosa o numea, sarcastic și mânios, a spectacolului.