În ceea ce privește creația artistică a lui Dan Cioca, am avut dintotdeauna o apropiere subiectivă, sentimentul primând în fața unei atitudini de firească obiectivare. De aceea tot ce am scris despre el de-a lungul anilor poartă, mai mult sau mai puțin evident, această amprentă. Cunoscând personajul este ușor să empatizezi cu firea lui bonomă, cu starea de confort afectiv dar și intelectual în care se așază orice dialog. Având o memorie de invidiat, harul povestirii, dar și șansa unor întâlniri cu personalități diverse din lumea culturală, nu este greu să te lași sedus de personalitatea lui. Căutând să citesc ce s-a scris despre el am observat că, asemenea mie, și alți profesioniști ai genului i-au interpretat opera prin aceeași prismă mai curând empatică decât critică. Cred, mai curând, că este vorba de un sistem pripit al așteptărilor noastre, deprinși fiind cu confirmări spectaculoase ale talentului sau, adeseori, doar cu imagini care ne șochează pentru moment retina. Faptul că mulți dintre cei care i-au comentat opera au o atracție specială pentru grafică, mai ales grafica sa în descendență suprarealistă, este firesc într-o oarecare măsură, deoarece fiind vorba de lucrări figurative acestea au sau, uneori, doar pare că au un filon epic coerent pe care discursul critic poate să-și întemeieze mai ușor consistența.
Nu cu prea mulți ani în urmă însă, am descoperit cu o plăcută surprindere că ceea ce, de fapt, știam de peste o jumătate de secol despre artistul Dan Cioca se confirmă: omul este fermecător iar opera sa nu este inferioară individului. În acest sens, Titus Mocanu i-a schițat cu binecunoscutu-i rafinament un portret care se confirmă și acum, după aproape patru decenii: „Arta lui Cioca reprezintă un act de mărturie spontană a unei sensibilități aproape romantice; a unei sensibilități care se manifestă, prin urmare, direct, fără ocolișuri inutile, dar și fără complicații și drame interioare ascunse și abia sugerate cu multă grijă… Din acest punct de vedere noi considerăm arta lui Dan Cioca ca o formă a sublimării abia rostite a evenimentelor vieții reale. Iar acest mod de sublimare constituie în ultimă analiză, o treaptă subtilă a înălțării spirituale și a formulării convingerii că ființa umană, apărându-se de tot ce ar putea să însemne trăire frenetică și stare a durerii, este în măsură să devină senină, dobândind prin aceasta o dimensiune aproape neverosimilă.“
Este greu să rezumi în câteva fraze activitatea unui creator care s-a dedicat cu egal interes în domenii precum scenografia, grafica și pictura. Cred că aceasta din urmă reprezintă cel puțin în ultimele decenii expresia dominantă a discursului său vizual chiar dacă în numeroasele sale peregrinări crochiul i-a stat la fel de aproape. Pictura este totuși spațiul în care s-a mișcat cel mai liber și care, în mod straniu, este cel mai puțin cunoscut.
Creația sa scenografică precum și grafica au avut o vizibilitate mai mare datorită faptului că timp de ani buni a fost scenograf la Televiziunea română unde și-a pus amprenta pe numeroase producții specifice genului. Mai multe postere create în maniera „Pop Art“ au devenit iconice fiind menționate în orice istorie a graficii publicitare din România.
La jumătatea anilor 1960 a debutat cu grafică în revista „Secolul XX“ și a făcut numeroase expoziții cu desene din locurile pe care le-a vizitat. Având o predispoziție nativă spre linie, crochiurile sale din Franța, Belgia, Italia, Olanda, New York și, nu în ultimul rând, România au creat o percepție inegală asupra creației sale. Într-o anumită măsură ea persistă și în elegantul album scos, nu cu mulți ani în urmă, de Institutul Cultural Român. Și totuși, Dan Cioca, asemenea multora dintre colegii săi din generația 1960, își începe activitatea ca pictor sub amprenta deschiderii ce a urmat Expoziției retrospective Ion Țuculescu din 1965, de la Sala Dalles. Este momentul când arta europeană, sub influența celei de peste ocean, începuse să contureze o nouă identitate, construind atât la nivel subiectiv, dar și cu un program teoretic bine conturat, o resemantizare a spațiului abstract.
Topografia operei sale este elaborată pe coordonatele unei sensibilități afective subconștiente în voia căreia artistul se livrează deliberat. În acest sens putem găsi un rapel spiritual la tipul de înțelegere a creației suprarealiștilor, cu al căror discurs și el a cochetat o perioadă, mai ales în unul dintre ciclurile graficii sale din anii 1970. Ceea ce corespunde însă acestui segment non figurativ din creația sa este o arhivare a stărilor imaginar-afective, epurate de orice discurs intelectual. Această formă de monitorizare a unor trăiri, stări, rămase captive în memoria lucrării, privite retroactiv, conturează o amprentă nouă, în care nu mai recunoști decât parțial starea care a declanșat procesul inițial de creație. Ele păstrează, într-un fel, amintirea genezei, dar cu mult mai evidentă este capacitatea lor de a provoca o multitudine de stări și chiar reacții în raport cu momentul și subiectul cu care intră în dialog. Este modul propriu, al fiecărei creații în parte, de a-și câștiga independența, de a-și trăi individual destinul.
Pictorul își asumă prin această dispoziție gestualistă, discursul abstract. Expresia intensă a suprafețelor este generată de febrilitatea execuției cu care acoperă spațiul. Ceea ce inițial, la debutul său din a doua jumătate a anilor 1960, avea aerul unei bravuri juvenile, poate fi privit astăzi ca un stadiu incipient dintr-un parcurs care își reclamă acum continuitatea. În acest sens pictura nonfigurativă nu a fost pentru Dan Cioca o formă de expresie purificatoare specifică spiritului de contestație al tinerilor, ea s-a dovedit a fi pentru el o edificare, o formă de locuire a concretului. Fiecare element plastic are forța și operanța figurilor de stil în literatură sau, având în vedere pasiunea sa pentru muzică, în special pentru cea preclasică atunci când lucrează, pe aceea a eufoniilor. Exercițiul de transpunere vizuală a unor armonii sonore este forma comună prin care artistul reușește, cel mai frecvent, să-și polarizeze creativitatea.
O bună parte a discursului său vizual se concentrează pe descompunerea și recompunerea unor structuri spațiale a căror tramă compozițională o constituie dialogul cromatic cu intensități foviste și acorduri de factura armoniilor muzicale. În acest sens am putea considera tot acest interval de creație, care se desfășoară pe mai multe decenii, ca fiind „monotematic“. În fapt, este vorba de o cercetare pe lungă durată, întreprinsă de artist într-o manieră intuitiv afectivă fără nici o asumare de natură teoretică. El a fost întotdeauna sedus de posibilitatea de a intra în dialog și a compune varii scenarii despre „locuri“ plastice cu identități diverse.
Pictura sa, și mă refer în mod special la segmentul ei de expresie nonfigurativă, îl impune ca pe un colorist de excepție, care manevrează cu lejeritate o materie cromatică densă, între contururi șerpuitoare urmărind un rafinat echilibru compozițional al suprafețelor statice cu cele dinamice.
În pofida unei notorietăți pe care artistul și-a câștigat-o prin creațiile figurative, mai ales a celor din ciclul suprarealist, consider că în structurarea unui portret consistent, creația abstractă, așa cum și-a conceput-o de-a lungul timpului, este un edificiu vizual important, poate cel mai important în economia operei sale privite din perspectiva unei frumoase vârste rotunde. La mulți ani buni, Dan Cioca!