Anul trecut s-a împlinit o jumătate de mileniu de la nașterea lui Tintoretto. Printre manifestările organizate cu acest prilej se numără și o retrospectivă – „Tintoretto, artist al Renașterii venețiene“ – propusă de Galeria Națională din Washington împreună cu Fondazione Musei Civici di Venezia. Lucrări expuse anterior la Galleria dell’Accademia (opere timpurii) și Palatul Dogilor (creații de maturitate) au fost reunite acum în această primă expoziție de anvergură consacrată lui Tintoretto în America ce include circa 50 de picturi în ulei, dar și desene ale maestrului. Viața și posteritatea lui Tintoretto sunt extrem de strâns legate de Veneția. Cei ce au văzut acolo cele două expoziții nu erau decât la câteva minute distanță de sutele de tablouri răspândite în mici biserici parohiale sau de marile ansambluri rezidente permanent la Scuola Grande di San Rocco, Madonna dell’Orto, sau în sălile din Palatul Dogilor. Și totuși, retrospectiva de la Washington, acompaniată de două alte manifestări satelit, dedicate desenelor și gravurilor din Veneția secolului al XVI-lea, este destul de cuprinzătoare și variată pentru a oferi o surpriză celor care credeau că orice privire cât de cât semnificativă asupra creației lui Tintoretto nu poate fi găzduită decât între granițele lagunei venețiene.
Cu treizeci de ani mai tânăr decât Tițian și cu zece mai în vârstă decât Veronese, Tintoretto a fost, pentru multă vreme, mai puțin apreciat decât ceilalți doi corifei ai artei venețiene din Cinquecento, pictura sa fiind lipsită de rafinamentul, senzualitatea, și interesul pentru peisaj ale primului, dar și de darul celui de-al doilea pentru combinații opulente de culoare. Se cunoaște prea puțin despre începuturile lui Tintoretto, în afara faptului că la douăzeci de ani era deja un artist independent. Carlo Ridolfi, biograful său din secolul al XVII-lea, susține că ar fi fost pentru scurtă vreme ucenicul lui Tițian care l-ar fi izgonit rapid din atelierul său, gelos fiind pe talentul tânărului. În scurtă vreme, competiția pentru comenzi între patricianul Tițian și foarte ambițiosul Tintoretto a devenit acerbă, chiar dacă cel din urmă nu a avut niciodată renumele internațional și clientela europeană a mai vârstnicului maestru. Mai mult, Tițian, care a trăit până în 1576, l-a protejat mereu pe Veronese pe care l-a considerat adevăratul său moștenitor artistic.
O legendă, probabil apocrifă, susține că Tintoretto și-ar fi înscris pe pereții atelierului un motto definitoriu: „Il disegno di Michelangelo e il colorito di Tiziano“. Într-adevăr, creația lui Tintoretto este dominată de încercarea de a aduce în pictura venețiană tridimensionalitatea plină de forță a corpurilor michelangelești, dar și de nevoia de a crea picturi enorme care să domine spațiile publice în care erau amplasate. Cel mai bun exemplu este Miracolul sclavului, pictat în 1548 pentru Scuola Grande di San Marco, în care sfântul patron al orașului este văzut plonjând din ceruri pentru a salva un sclav pedepsit pentru că-l onorase. Corpurile musculoase, torsionate ale pedepsitului dezgolit și ale soldaților sunt direct influențate de Michelangelo. Amestecul de culori pline de lumină ale veșmintelor călăului și privitorilor are o intensitate tipic venețiană. Tabloul este marcat de o simetrie dinamică – opunând, de exemplu, stăpânul și curiosul care se cațără pe o coloană pentru a vedea mai bine supliciul – plină de virtuozitate. Este un punct unghiular al carierei lui Tintoretto, stând mărturie pentru modul în care tânărul pictor a folosit avantajele relativ noii și flexibilei tehnici de pictură în ulei, cu posibilitățile ei de a conferi textură și strălucire celor mai mărunte detalii. Chiar dacă Miracolul n-a putut fi transportat la Washington, organizatorii au adus două alte pânze – Sfântul Augustin vindecând un șchiop și Glorificarea sfântului Marțial – care să sugereze puterea sintezei încercate de Tintoretto.
Influența lui Michelangelo este foarte clară și în multe dintre lucrările artistului care domină „Desenul în Veneția lui Tintoretto“, o expoziție concepută de Galeria Națională în cooperare cu Morgan Library. Nu este vorba doar de studii atente, directe după sculpturi, ci și de crochiuri originale precum „Nud așezat“ de la Luvru. Tintoretto folosește aceste desene drept schițe pregătitoare pentru personaje individuale, fără a fi deloc preocupat de realizarea unor „modelli“ de ansamblu. Paradoxal, pentru un artist declarându-se mai preocupat de desen și structură decât alți contemporani, Tintoretto, ajutat de tehnica în ulei, a compus direct pe pânză, fără prea multe pregătiri – „con prestezza“ – alegorii de mari dimensiuni în care și-a demonstrat virtuozitatea. A produs astfel un număr impresionant de pânze, ceea ce i-a adus atât admiratori ai ușurinței cu care mânuia penelul dar și o mulțime de detractori care l-au acuzat de superficialitate și neglijență. În faimoasele sale Vieți ale pictorilor…, Giorgio Vasari îi laudă originalitatea și „extravaganța“, comentând însă despre „lucrul la întâmplare de parcă arta ar fi o glumă“ și despre picturi considerate terminate în care se văd urmele penelului… Cu dorința sa lipsită de măsură de a domina piața comenzilor venețiene, Tintoretto a promis adesea termene pe care știa că nu le poate satisface și a condus un atelier plin de ucenici care au preluat o mare parte a muncii (pentru Palatul Ducal de exemplu) astfel încât, astăzi, una dintre marile probleme ale studiilor legate de opera lui Tintoretto este de a distinge ceea ce este cu adevărat de propria sa mână de ceea ce a fost executat de membri ai cercului său artistic.
Indiferent dacă este vorba de subiecte biblice (Coborârea de pe Cruce, 1562) sau mitologice (Originea Căii Lactee, Forja lui Vulcan, Nunta Ariadnei cu Bachus), Tintoretto a știut mereu să atragă atenția asupra esențialului, să ghideze ochiul privitorului cu ajutorul gesturilor personajelor, a poziției relative a corpurilor și elementelor arhitectonice. Aceeași grijă pentru sublinierea a ceea ce este cu adevărat important apare și în portrete. Multă vreme au fost considerate convenționale, lipsite de adâncime. Puse acum alături, separat însă de toate acele narațiuni pline de mișcare și culoare, ele au o modestie și o paletă restrânsă de culori care pot fi foarte atrăgătoare. Aici, în portrete, totuși inegale, Tintoretto este prea puțin interesat de bogăția detaliilor vestimentare chiar și atunci când pictează personaje îndeplinind funcții oficiale (Dogele Pietro Loredan). Este preocupat mai ales de chipuri, de priviri (Giovanni Mocenigo, Portret de bărbat cu barbă albă). Chiar și în studii aparent nefinisate, precum cele incluse într-o mică expoziție de la Muzeul Metropolitan („Sărbătorindu-l pe Tintoretto: portrete și desene din studio“), căutătura directă a modelelor are o forță greu de ignorat.
Este interesant să compari portretele lui Tintoretto cu alte lucrări similare din Cinquecento. Prilejul este oferit nu numai de vizitarea colecțiilor permanente de la Metropolitan și Galeria Națională, ci și de o superbă expoziție propusă, sub semnul aceleiași erudiții care marchează toate manifestările temporare de aici, de Frick Collection din New York. Dedicată lui Giovanni Battista Moroni (1520-1579), artist care și-a petrecut întreaga carieră la marginea „imperiului“ venețian, ignorat de Vasari în Viețile… sale, disprețuit de Bernard Berenson pentru lipsa de inventivitate a tot ceea ce a realizat, Moroni este apreciat acum nu doar pentru valoarea „documentară“ a portretelor sale. Mai aproape decât Tintoretto de rădăcinile neerlandeze ale portretului venețian, un spirit mai puțin „proto-romantic“ decât acesta, Moroni nu se dovedește defel un artist provincial. Finețea detaliilor vestimentare, sensibilitatea cu care sunt alese culorile în tablouri precum Gabriele Albani sau Croitorul (Il Tagliapanni) stau mărturie pentru un talent remarcabil chiar dacă portretele sale nu dezvăluie mai nimic din ceea ce gândesc modelele, indiferent dacă sunt comanditari sau cunoștințe apropiate. Poate cel mai interesant aspect al acestor „instantanee“ avant la lettre este faptul că multe dintre modele nu par să „pozeze“, ci par, cu mișcările suspendate, să se fi oprit pentru un scurt moment din ceea ce făceau.
Retrospectiva Tintoretto de la Washington este încadrată de două autoportrete, de la începutul și sfârșitul carierei artistului. Primul (Muzeul din Philadelphia) are căutătura rebelă a unui artist pe care contemporanii l-au numit și „Il furioso“. Celălalt (Luvru), ochii triști ai senectuții. Ambele au însă o franchețe care prevestește lucrări similare ale unor Velázquez, Rembrandt sau Van Gogh.