Cincizeci de ani cu Leonardo

Anul acesta marcăm sărbătorirea semi­milenială a lui Leonardo da Vinci (1452-1519), iar cea mai importantă expoziție, în pregătire de câțiva ani, se va deschide în toamnă la Muzeul Luvru din Paris, fiind probabil cel mai așteptat eveniment leonardesc al anului. Pe de altă parte, în tot acest timp, și alte muzee sau edituri se întrec în a face dată în jurul aniversării. Dintre acestea, Editura Thames & Hudson a publicat în 2018 (cu o reeditare în 2019) cartea unuia dintre cei mai mari specialiști în Leonardo, istoricul de artă englez Martin Kemp (n. 1942). Formația lui Martin Kemp este una interesantă, întrucât a studiat în cele mai bune școli de artă englezești, a făcut nenumărate stagii în muzeele și bibliotecile depozitare ale comorilor leonardești, dar a pornit, de fapt, cu studii de licență în istorie naturală, la Downing College din Cambridge, dorind să devină biolog. Cum istoria personală l-a condus în cele din urmă către studiul artei, formația primară l-a predispus totuși, am putea spune, către un artist ca Leonardo, cunoscut pentru desenele lui anatomice și studiile de inginerie premodernă, un geniu care, în scrisoarea de autorecomandare către ducele Milanului, Ludovico Sforza, îi detalia acestuia tot ce știe să facă, prezentându-se în primul rând ca inginer și abia în ultimul rând ca pictor.

Martin Kemp a studiat istoria artei la Courtauld Institute of Art și i-a cunoscut, încă din anii 1960, pe toți marii istorici de artă ai momentului, de la Ernst Gombrich la Sir Anthony Blunt. Ca publicații, a început cu câteva studii despre Leonardo, deși prima carte pe care a publicat-o (1967) a fost o mică monografie despre Cima da Conegliano. Primul volum dedicat integral lui Leonardo da Vinci (1981) a fost o monografie realizată la cererea unei edituri, dar ecourile primite (un premiu, o recenzie favorabilă a lui Gombrich), ca și publicațiile ulterioare constante despre Leonardo și experiența pe care deja o acumula prin stagii în Italia și Franța l-au transformat în scurtă vreme într-un adevărat expert în arta artistului italian. Devenit profesor universitar înainte de 40 de ani, Kemp a evoluat după un parcurs academic constant și predictibil, susținut activ nu doar prin cursuri și publicații, ci și prin curatoriat, expertiză de artă și, în scopul celei din urmă, investigații detectivistice în marginea operei lui Leonardo. Ca expert, Kemp declară că intensitatea trăirilor sale în contact cu originalele leonardești „nu a pălit niciodată“.

A văzut-o de două ori scoasă de pe șasiu pe Mona Lisa (altminteri păzită draconic la Muzeul Luvru, în spatele unui geam securizat anti-glonț), a studiat direct toate desenele și caietele lui Leonardo, Codex Atlanticus și Codicele Leicester (care conține scrierile științifice ale artistului) și a fost implicat în cele mai importante autentificări de lucrări leonardești din ultimii cincizeci de ani (Salvator Mundi și La Bella Principesa). A consiliat chiar, pentru una din expozițiile blockbuster curatoriate, dedicate figurii lui Leonardo, un parașutist care s-a lansat demonstrativ, de la mare înălțime, cu un model de parașută executat după desenele artistului și confecționat din materiale de epocă.

Cartea pe care Martin Kemp a hotărât să o scrie acum, în semn de omagiu la adresa lui Leonardo da Vinci, este un document științific și memorialistic al întregii sale experiențe de o jumătate de secol ca istoric de artă și expert, petrecută în intimitatea celui mai fascinant geniu al Renașterii. Alături de alte câteva nume ale generației sale, Leonardo a recucerit în epocă faima de care se bucuraseră în Antichitate pictorii, și care se pierduse pe parcursul Evului Mediu. În ciuda prejudecăților legate de „neseriozitatea“ artistului (care adesea nu și-a finalizat proiectele), o mare parte din cercetările și creațiile lui au fost în realitate dictate de nevoile și capriciile comanditarilor, vestita lui curiozitate fiind adesea o căutare de soluții la cererile acestora și epuizându-se uneori în rezolvarea acelor proiecte trecătoare. De exemplu, producția temporară de scenografii și decoruri de nunți princiare sau implementarea unor dispozitive de apărare a cetății (inclusiv fortificații) a constituit adesea, în istoria premodernă, condiția nefericită a artiștilor polivalenți, deturnați în scop practic de la proiectele artistice. Leonardo își câștigase încă din epocă faima unui geniu, ceea ce l-a și adus, în ultima parte a vieții, la Curtea regelui Franței, Francisc I, care, cunoscându-l încă din vremea conflictelor sale politice cu italienii, a profitat de un context favorabil și, în 1516, l-a „anexat“ grațios pe Leonardo ca pe o pradă multrâvnită. Acest fapt explică și de ce o însemnată parte din legatul leonardesc a rămas în Franța. Artistul nu a mai trăit decât trei ani acolo și, cu toate că a întocmit un testament în favoarea exclusivă a doi discipoli, ambii italieni, a fost relativ comod pentru francezi să achiziționeze de timpuriu de la urmașii imediați ai unuia dintre aceștia cele mai însemnate opere ale pictorului. Este și motivul pentru care, anul acesta, cea mai mare expoziție aniversară Leonardo va avea loc în Franța.

Cartea lui Martin Kemp prezintă un interes specializat (deși e scrisă accesibil, chiar agreabil) mai ales prin povestea detaliată a câtorva dintre cercetările, terenurile și relațiile autorului în lumea artei, arhivisticii, muzeului și a colecționarilor, întrucât ele răspund unor probleme delicate care animă și chiar agită periodic câmpul disciplinei. Dacă recenzarea lucrărilor științifice din domeniu i se pare istoricului de artă un „sport de contact“ (deși crede că această activitate ar trebui să semene mai degrabă cu un meci de tenis decât cu boxul sau cu artele marțiale), expertizarea în scopul datării și autentificării unei opere de artă poate deschide poarta către o viață de-a dreptul riscantă, plină de nade ispititoare, „corupătoare“, din care nu au lipsit ocazional în viața sa nici amenințările primite de la diverși „țicniți“ (Leonardo loonies). Spectaculoasa descoperire recentă a unui nou Leonardo, Salvator Mundi (azi la Muzeul Luvru din Abu Dhabi) este cea mai importantă din ultima sută de ani, după autentificarea, în 1914, a Madonei Benois (azi, la Ermitaj), iar Kemp povestește implicarea sa în această ultimă atribuire. Este foarte important însă nu atât verdictul lui, cât povestea restaurării, ca și tot ceea ce scrie, în mod scrupulos și sincer, despre metodele și (in)certitudinile autentificării, despre principiile pe care și le-a forjat singur în toți acești ani, ca și despre echilibrul necesar între ceea ce însemna, până nu demult, „to have an eye“ (adesea, o laudă vană) și cât de mult contează, mai ales azi, cunoștințele acumulate riguros și metodele tehnico-științifice de investigare.

La fel de importantă este și poziția lui legată de restaurări celebre, cazul cel mai cunoscut fiind Cina cea de Taină din refectoriul de la biserica Santa Maria delle Grazie din Milano. Pornind de la experimentele nereușite ale lui Leonardo, actuala pictură murală a trecut în ultima sută de ani prin două restaurări, ultima îndepărtând integral toate repictările anterioare. Opiniile lui Kemp cântăresc mult și la acest capitol, unde discuțiile și controversele nu încetează niciodată. El susține mai degrabă (deși cu unele rezerve) restaurarea Brambillei Parcilon (ultima), desfășurată în perioada 1977-1999, fiind mai degrabă critic (deși cu o oarecare înțelegere istorică) față de restaurarea anterioară, a lui Mauro Pellicioli, el însuși artist. Totuși, în domeniul restaurării, formația „artistică“ a restauratorului poate exceda cerințele meseriei, una care necesită precizie de chirurg, profesionalism științific extrem și zero vanitate. Kemp îi critică subtil pe toți restauratorii care, cu varii ocazii, s-au dorit „colaboratorii“ lui Leonardo, dar recunoaște că, îndepărtând toate repictările pentru a avea acces la „mâna“ lui Leonardo, pierdem din vedere faptul că el a dorit să ne transmită o „narațiune“ picturală plină de dramatism, iar nu o „colecție de detalii“ disparate; pe de altă parte, nici nu putem avea convingerea că surprindem în chip autentic stratul original. În istoria artei însă, și mai ales în deciziile ce țin de prezervarea patrimoniului, asemenea dileme sunt prezente la tot pasul și, de fapt, insurmontabile.