Pălării prea mari

Destul de des s-a întîmplat ca piesele lui Ionesco, și poate că mai degrabă primele, să atragă atenția regizorilor tineri. Non-conformismul, formularea lingvistică ieșită din orice tipare, mecanismul scriiturii, construcția personajelor, tipul de absurd și ludic au stîrnit tentația punerii în scenă ca un fel de trecere a unui prag. A unui obstacol. Ca o formă de inițiere. Și, de ce nu, o confirmare a datelor unui artist. E necesar să petreci ceva vreme în lumile lui Eugène Ionesco, să descoperi ușor țesătura reflecțiilor, comentariului interior, răsturnarea în sine a concretului, a imediatului, care, făcînd un salt acrobatic desăvîrșit, se preface, se dezintegrează, se compune după complet alte reguli. Ionesco nu este doar un dramaturg genial, un scriitor tulburător, ci și un personaj cu anvergură spirituală. Un fel de clovn trist care participă, pînă la sfîrșit, la miracolul vieții. Care interpretează altfel accidentele dintr-un traseu. Al destinului. Al hazardului. Filosofia și codul ei personal nu încarcă un text dramatic, ci eliberează. Ionesco ademenește către joc ca formă esențială a existenței.

După 1989, în aproape treizeci de ani, am văzut destule montări cu Lecția aici și în aiurea. Unele, modeste, altele mai curajoase. Trei rămîn pentru mine remarcabile, definind fiecare, diferit, un filon al citirii și interpretării regizorale. În anii 1990, Mihai Măniuțiu pune la Cluj, la Teatrul Național, Lecția, iar Profesorul este Anton Tauff. Puterea și anomalia ei – dictatura. Comunismul, nazismul, există o didascalie subtilă, scurtă a lui Ionesco, înainte de ultima replică a Menajerei, care indică această linie. Formele paroxistice și monstruoase ale puterii bolnave. Acesta a fost Manifestul lui Măniuțiu. O Lecție politică. Un Profesor Dictator care asamblează la vedere mecanismul încarcerării, suișul pe culmile delirului patologiei puterii. Un spectacol „roșu“, un Tauff dezlănțuit, purtat de furtuna verbalizării unei ideologii monstruoase. Cu tot arsenalul. Cu steaguri, lozinci, imagini care încarcă insațietatea celui în mîna căruia este autoritatea supremă. Mai tîrziu, la Teatrul Maghiar din Timișoara, Victor Ioan Frunză face o Lecție a unei maladii, a unei patologii sexuale pure. Indiferent dacă Eleva ar incinta la asta, dacă ar fi nostimă, fîșneață, muierușcă sau nu. Care, tocmai de aceea, ar putea acorda o scuză afecțiunii Profesorului. Eleva lui Frunză este dimpotrivă. Mai degrabă masculină, cu un soi de conștiinciozitate tîmpă, stă într-o bancă dintr-un șir, ca o parte dintr-un întreg, ca un număr care se automultiplică. Boala Profesorului nu are sprijin în afara lui. Se autoalimentează pînă cînd delirul sparge zăgazul și țîșnește cu toată forța. Horațiu Mălăele a decodat „lecția“ erotică. Pură. Spectacolul lui de la Teatrul Național din București desenează în cutia neagră voluptatea seducției, gradarea discursului în funcție de fiecare reacție a Elevei, hărțuirea ei, pretextul pe care un exercițiu aritmetic, să spunem, devine preambulul unei valențe sexuale, erotice, care urmează să explodeze. Dincolo de tîrșîitul pașilor oarecum absenți, a privirii oarecum în gol a Profesorului, a aparentei libertăți pe care o oferă pradei, victimei. Fiecare dintre aceste spectacole vorbește limpede despre opțiunea regizorului. Despre „cum“ a citit. Despre legăturile fine, solide dintre cuvinte, replici, ritm, despre dozarea pașilor învăluitori, derutanți ai devorării Elevei într-o schemă sofisticată a imaginii pe care Profesorul o lasă să se coboare jur împrejurul fetei ca încarceruirea să nu-i dea nici o șansă să scape de viol. De moarte.

Dar toate acestea au fost mai de mult…

De curînd, am văzut la Teatrul Mic Lecția lui Eugène Ionesco în versiunea lui Radu Iacoban. Pe care m-am străduit să o pricep, să mă dumiresc care ar fi manifestul lui plecînd de la piesă, ce tip de „lecție“ a citit, cît și-a dorit să meargă de adînc în universul fabulos și atipic al lui Ionesco, să-și structureze propria inițiere, îndrăzneață, pe un teren periculos. Nu sînt foarte lămurită. Nu pot să definesc esența mizanscenei. Nici rama. Este o montare „subțire“, mai mult previzibilă și la prima mînă, încărcată, însă, de ceva artifical, forțat. Care nu adună elemente ca să susțină propria cale. De fapt, se complică singur în tehnici vizualo-auditive care nu aduc nimic în plus spectacolului. Aș spune că din contră. Poate că Profesorul e guru. Smintit în tentativa de a face prozeliți. Un dominator smerit, dominat de Menajeră. Un școlar oprit din evoluție. Menajera îi controlează frizura, unghiile, mai tîrziu pare să aibă acces la înfrînarea derapajelor. Ar fi o idee! Menajera este Eleva bătrînă, cea care scapă doar de ucidere, nu și de viol, știe schema și este complice. La începutul spectacolului, un fel de teatru în teatru, o înscenare sub ochii noștri – ea stinge lumina pe scenă și în sală – Marie își analizează dinții stricați într-o oglindă. Pe Eleva o vor durea dinții, de la un punct încolo, în piesă. Mi s-a părut posibilă această învîrtire în jurul Menajerei, un fel de cocon din care pot zbura, la infinit, Elevele, obsesiile sexuale, maniacale, supunerea, înghenuncherea victimei, posedarea ei dincolo de vălurile unui mentorat practicat în „asceză“. Dar elementele se diluează. Deși, în mod paradoxal, Radu Iacoban suplimentează efectele pe scena studio a Teatrului Mic. În loc să-și esențializeze discursul, se lasă prins de forme goale, multe, care nu sînt de folos nimănui. La fel și decorul. În loc să rămînă, să spunem, partea pereților patinați, ușa misterioasă pe care Marie intră, iese, urmărește straniu totul, voayorist – o cheie extraordinară, după mine – începe explicitarea: un perete-tablă, nu se vede nimic din bețișoarele scrise de Profesor, perete-fereastră către abis, o statuie ridicolă absolut – cît de simplu ar fi fost să diaspară din scenă – patetică în poziție, pe care se poate urmări anatomia unui schelet. La poalele statuii, în soclu, stă ascuns un schelet, un ghiozdan, caiete. Cam sucită-învîrtită treaba regizoralo-scenografic. Adică, e adînc. Destul de des văd o atitudine arogantă a unor tineri artiști. O aroganță deloc autorizată de știință. Îmi plac mai mult ezitările, nesiguranța, încercarea adevărată a puterilor. A ideilor. Traseul. Drumul către ceva în care crezi. Simplu. Limpede. Și nu „minciuna“ înzorzonelii pseudo-filosofice.

În atmosferă și în personajul schițat de Radu Iacoban se află Liliana Pană. Menajera autoritară, plonjată din lumea umbrelor, a morților, a degradării și descompunerii. Jocul fin al costumelor pe care le poartă susține perfect suprapunerea celor două personaje: Eleva și Marie. Cristi Iacob, cu experiență, inteligență, cu spirit ludic, un actor cu forță, debordant, riguros și calculat în evoluția unui personaj pe întreaga întindere a partiturii, a fost lăsat aici, de multe ori, singur. Poate că și direcția întregului fiind confuză și „barocă“ – să fie mai mult din fiecare truc de scenă ca să fie cool – nu a trasat decît conturul unui personaj. Apoi, mijloacele, abundența lor, ritmul, avalanșa lui, seducția, măsura au rămas cam în cîrca bunului-simț de scenă al unui actor așa cum este Cristi Iacob. Eleva Silvanei Mihai este muuuult prea superficială, stridentă, exterioară, jocul de aici accentuînd problemele pe care încă le are cu vocea și cu rostirea. Ca forme, cele trei schițe pentru cele trei personaje din Lecția, Profesorul, Marie, Eleva, ar fi siluete care ar atrage ochiul să le urmărească. Saltul ar fi către formă. În acest spectacol, lipsește saltul. l

P.S. Pe site-ul teatrului nu am găsit numele traducătorului, al traducătorilor, după ce versiune s-a lucrat. Un „amănunt“.