Câteva note despre lista canonică

Lista canonică (deocamdată, pentru proză și poezie) realizată de revista noastră nu a fost privită de literați cu ochi buni. Nemulțumirile, contestațiile au venit din toate părțile. Și de la cei care nu și-au regăsit numele acolo, deși s-ar fi așteptat, ceea ce, până la un punct, e un sentiment firesc de frustrare. Dar și de la mediocrii și submediocrii, de la grafomanii care, într-un mediu literar lipsit de criterii și de repere clare, pot pescui nestânjeniți în ape tulburi, se pot prezenta pe ei drept ceea ce nu sunt, autori merituoși, înșelând publicul și sporind confuzia. În fine, atacurile au venit și de la cei care, începători fiind, se închipuie în mod cu totul eronat lideri ai gustului literar, fără alte argumente decât reprezentarea cu accente paranoice pe care o au despre propriul lor loc în literatură! Aceștia au reacționat ca de obicei: obraznic și agresiv.

Însă, dincolo de toate acestea, lista canonică e utilă, e de luat în seamă. Ea are și un grad de credibilitate ridicat, dacă ne gândim că a fost făcută prin însumarea opțiunilor exprimate de cunoscători și comentatori avizați ai domeniului, între care regăsim numele probabil cele mai prestigioase din critica literară românească activă. Iar numărul respondenților, considerabil, peste treizeci, mărește și el doza de plauzibilitate a listei. (Vorba aceea, când atât de mulți îți spun că ești beat, du-te și te culcă!)

Poate, dacă domnul Nicolae Manolescu, cel care a coordonat ancheta, în loc s-o denumească lista canonică, alegea să așeze cărțile/ autorii din selecție sub un nume ceva mai vag, de pildă o sută de titluri reprezentative, sau o sută de autori reprezentativi, patimile n-ar fi fost atât de mari. Dar așa, acest termen foarte tare, canonic, a avut darul să aprindă imaginația și să provoace turbulențe. După părerea mea, ea, lista canonică, nu trebuie văzută ca un teritoriu exclusivist și interzis. Ci ca unul deschis oricui: oricine poate accede acolo și oricât de mulți încap acolo, totul depinde de calitatea scrisului fiecăruia.

Altfel, în mod sigur, era necesar un demers serios de triere și de evidențierea reușitelor. Cum sunt necesare și așteptate și alte inițiative de acest fel, prin care să se stabilească normele, punctele cardinale, reperele în spațiul literar, pe temeiul singurului criteriu care contează, cel estetic. Prea des în ultimul timp și cu pagube deloc de neglijat, criteriul estetic a fost sacrificat, încercându-se înlocuirea sa cu alte unități de măsură, străine actului de creație și, evident, inadecvate și inacceptabile: literatura ca expresie a corectitudinii politice, sau a mizerabilismului și minimalismului paupere intelectual, literatura ca entertainement, literatura generaționistă sau sexistă, și altele, și altele.

Întoarcerea la ordinea valorii, la ceea ce definește cu adevărat actul de creație reprezintă o urgență.